La începutul Primului Razboi Mondial, avionul nu era perceput ca o arma, ci mai degraba ca un instrument de observatie. Primele aparate de zbor militare aveau rolul de a supraveghea miscarile inamicului si de a transmite informatii vitale trupelor de la sol.
Primele confruntari ae-riene, cunoscute mai târziu sub numele de „dogfight” (literal „lupte între câini”), au fost primitive si improvizate. Pilotii trageau unii în altii cu pistoale, tinând cu o mâna mansa avionului si cu cealalta arma. Curând, avioanele au fost dotate cu un al doilea membru al echipajului – un mitralior aflat în spate, responsabil cu apararea. Totusi, aceasta solutie era limitata.
Germanul August Euler a fost printre primii care a intuit avantajul decisiv al unei arme fixe, orientate înainte, care sa permita doborârea inamicului din spate. El a brevetat ideea înca din 1910, dar propunerea sa a fost privita cu scepticism de comandantii militari.
Criticii considerau ca un avion cu arma fixa îl obliga pe pilot sa se îndrepte direct spre inamic pentru a putea trage, ceea ce parea riscant si rigid din punct de vedere tactic. Cu toate acestea, inginerii si inventatorii au continuat sa caute solutii. Una dintre cele mai mari probleme era evidenta: cum poti trage înainte fara a distruge propria elice?
În 1914, inginerul elvetian Franz Schneider a propus un mecanism care împiedica tragerea atunci când palele elicei se aflau în fata tevii armei. Desi ingenios, sistemul nu a fost pus în practica. În acelasi an, francezul Raymond Saulnier a creat un dispozitiv similar, care a fost chiar testat. Din pacate, mitraliera folosita nu era compatibila, iar proiectul a fost abandonat.
Francezii au ales o solutie de compromis: au montat placi metalice si pene blindate pe palele elicei, menite sa devieze gloantele. Sistemul era rudi-mentar si ineficient, dar functional. Desi afecta performanta motorului si solicita mecanic avionul, a permis realizarea primelor victorii aeriene. Pilotul francez Roland Garros a doborât trei avioane germane în aprilie 1915, folosind aceasta metoda.
Capturarea lui Garros si a avionului sau de catre germani avea însa sa schimbe definitiv cursul razboiului aerian. Avionul capturat a ajuns în mâinile olandezului Anthony Fokker, un constructor de aeronave care lucra pentru Germania. Fokker a considerat solutia franceza stângace si periculoasa. În doar 48 de ore, el a prezentat o alternativa superioara: un mecanism de sincronizare care corela ritmul de tragere al mitralierei cu rotatia elicei.
Spre deosebire de alte sisteme, mecanismul Fokker nu bloca arma, ci controla activ momentul declansarii focului. Aceasta inventie a fost montata pe avionul Fokker Eindecker, care, desi nu exceptional ca performante de zbor, a devenit primul avion de vânatoare autentic. Pilotul putea acum sa foloseasca avionul însusi ca arma, orientându-l direct spre tinta. Tactici noi au aparut rapid, printre ele faimoasele atacuri în picaj, atribuite asului german al zborului, Max Immelmann.
Superioritatea tehnologica oferita de mecanismul de sincronizare a dus la o perioada de dominatie aeriana germana cunoscuta drept „Spaima Fokker”, între 1915 si 1916. Avioanele Aliatilor erau doborâte în numar mare, iar moralul pilotilor scadea dramatic. Situatia s-a echilibrat abia în toamna lui 1916, odata cu aparitia unor avioane aliate mai manevrabile, precum Nieuport 11 sau DH-2.
Britanicii au reusit sa captureze un Eindecker intact si au copiat mecanismul de sincronizare, punând capat avantajului german. Pâna la finalul razboiului, suprematia aeriana a oscilat constant. Chiar si asa, mostenirea mecanismului Fokker ramâne cruciala: el a transformat avionul dintr-un simplu observator într-o arma decisiva.
Odata cu aparitia motoarelor cu reactie, elicea – si implicit sincronizarea – au devenit istorie. Însa nasterea avioanelor de vânatoare moderne îsi are radacinile în acea inventie care, pentru prima data, a permis ca tirul si zborul sa fie perfect coordonate.
GABRIEL TUDOR
Comentarii