In dimineata zilei de 23 martie 1918, la ora 7.15, locuitorii Parisului au fost zguduiti de o explozie puternica, produsa lânga cheiul Senei. Cincisprezece minute mai târziu, o alta explozie a rasunat din strada Charles V, urmata de o a treia pe Bulevardul Strasbourg, lânga Gara de Est.
Exploziile au continuat pe tot parcursul zilei, paralizând activitatea în oras. Magazinele s-au închis si metroul nu a mai functionat. Europa era în razboi, iar Parisul era o tinta importanta pentru fortele germane.
Începând din ianuarie 1918, orasul a fost supus unor bom-bardamente nocturne neîncetate, în special din avioane si zepeline. Atunci când bombele au început sa explodeze în plina zi, presupunerea initiala a fost ca un nou tip de avion de mare altitudine – prea înalt pentru a fi vazut – era responsabil. Dar în câte-va ore au fost recuperate suficiente fragmente de tuburi de bombe pentru a arata ca exploziile nu au fost provocate de bombe lansate din avion, ci de obuze trase de un tun.
A fost nevoie de mai multe zile de la începerea bombarda-mentelor pentru ca francezii sa descopere întreaga raza de actiune si capacitatile armei. Piesa de artilerie responsabila, cunoscuta acum sub numele de „Tunul Parisului”, a fost una dintre cele mai formidabile arme concepute în timpul Primului Razboi Mondial.
Ea a fost opera lui Fritz Rausenberger, un inginer al companiei Krupp. El a prezentat Înaltului Comandament german o propunere îndrazneata: un tun cu raza foarte lunga de actiune, capabil sa lanseze obuze la peste 100 de kilometri. Propunerea a primit aprobarea rapida a maresalului Paul von Hindenburg, seful Statului Major General, si a adjunctului sau, generalul Erich Ludendorff.
În decurs de un an, Rausenberger a creat un prototip functional, care a tras cu succes pentru prima data pe 20 noiembrie 1917. Dupa teste suplimentare cu diferite combinatii de propulsie si proiectile, inginerii Krupp au reusit sa extinda raza de actiune a tunului la 125 de kilometri – depasind cu mult orice se construise pâna atunci.
Tunurile au fost instalate pe Mont-de-Joie, la 120 de kilometri de Paris. La un unghi de tra-gere de 50 de grade, proiectilele s-au înaltat în stratosfera, atingând o altitudine maxima de 40 de kilometri – un record de altitudine care a rezistat timp de aproape 25 de ani, pâna când germanii au testat primele rachete V-2 în 1942. Desi „Tunul Parisului” avea o raza de actiune incredibila, nu era o arma foarte eficienta. Proiectilul mediu cântarea 106 kilograme, dar o mare parte din aceasta greutate se afla în corpul proiectilului, care trebuia sa fie puternic întarit pentru a rezista presiunilor imense de tragere.
Ca urmare, încar-catura exploziva pe care o transporta era de numai 7 kilograme – mult prea mica pentru a produce o explozie semnificativa. Raza de actiune imensa a tunului din Paris avea un dezavantaj major: era extrem de imprecisa.
Între martie si august, cele trei tunuri folosite au tras aproximativ 367 de obuze, însa doar 183 dintre acestea au aterizat în interiorul orasului. Obuzele au ucis 250 de persoane si au ranit 620, cel mai mortal incident având loc la 29 martie 1918, când un obuz a lovit acoperisul bisericii St-Gervais-et-St-Protais, ucigând 91 de credinciosi si ranind 68 când acoperisul s-a prabusit.
Tunul a tras ultimul obuz în dupa-amiaza zilei de 9 august 1918, dupa care a fost retras în Germania, deoarece avansarea fortelor aliate a început sa îi ameninte pozitia. Pâna la sfârsitul razboiului, tunurile au fost complet demontate, iar Krupp a distrus majoritatea documentelor de cercetare si dezvoltare referitoare la proiect.
GABRIEL TUDOR
Comentarii