Desi a fost prezentata lumii în 1796 ca fiind o piesa pierduta a lui William Shakespeare, „Vortigern si Rowena” a fost, de fapt, rodul imaginatiei lui William Henry Ireland, un poet si dramaturg cu talente mult mai modeste decât „marele bard”.
Ireland era fiul unui anticar si admirator devotat al lui William Shakespeare. Samuel Ireland spera în permanenta sa descopere documente si hârtii care sa arunce o mai mare lumina asupra lui Shakespeare.
William Henry Ireland, vazând frustrarea tatalui sau, care nu reusea sa scoata la iveala scrisori sau documente autentice ale lui Shakespeare, a încercat sa remedieze situatia, umplând numeroasele lacune cu falsuri create de el. Tânarul a început prin a falsifica documente juridice, folosind hârtii la care avea acces prin intermediul muncii sale de functionar în biroul unui avocat. Pentru a le prezenta mai întâi tatalui sau si apoi lumii, a trebuit sa inventeze o poveste despre locul unde le gasise.
Asa a aparut misteriosul „domn H”. Ireland a sustinut ca o cunostinta de-a sa, domnul H, avea în posesie un cufar mare de stejar care continea o serie de documente vechi. Încurajat de succesul primelor sale falsuri, William Henry Ireland s-a întors în casa tatalui sau cu o serie din ce în ce mai variata de documente, toate presupuse a proveni din cufarul încapator al domnului H.
Existau scrisori de la Shakespeare catre sotia sa, Anne Hathaway, adesea însotite de suvite de par; existau documente în care Shakespeare îsi expunea convingerile religioase; existau fragmente de piese de teatru si, în cele din urma, piese de teatru complete, inclusiv una intitulata „Vortigern si Rowena”, bazata pe personaje din istoria britanica din secolul al V-lea.
Pe masura ce procesiunea de documente care ieseau din cufarul de stejar al domnului H a crescut, atunci s-a marit si interesul si suspiciunea din jurul lor. Multi au crezut ca documentele sunt autentice.
Scriitorul James Boswell a fost atât de coplesit în timpul vizitei sale, încât a cazut în genunchi, a sarutat marginea documentelor si a anuntat ca, dupa ce le-a vazut, poate muri în pace, ceea ce a si facut, aproximativ trei luni mai târziu. Sarada nu a putut continua si, pe masura ce mai multe persoane avizate au început sa studieze documentele, a devenit tot mai evident ca documentele erau false.
Umilinta suprema a avut loc pe 2 aprilie 1796, când piesa a fost jucata pe o scena londoneza. Actorul John Philip Kemble, care era în mod clar constient ca piesa nu era produsul geniului considerabil al lui Shakespeare, ci mai degraba al unui talent mai putin desavârsit, a facut initial presiuni pentru ca piesa sa fie pusa în scena pe 1 aprilie (Ziua Pacalelilor), dar acest lucru a fost considerat o batjocura prea mare.
Totusi productia din 2 aprilie a degenerat rapid în farsa. Kemble si-a rostit replicile tragice râzând si, cu replica sa deosebit de ascutita „si când aceasta batjocura solemna se va sfârsi”, piesa s-a dovedit a fi ceea ce era, o rusine.
William Henry Ireland nu a fost niciodata iertat pentru falsurile lui Shakespeare. Când Ireland s-a întâlnit cu eminentul om de litere James Boaden pe Bond Street, vreo 25 de ani mai târziu, Boaden a exclamat: „Trebuie sa fiti constient, domnule, de uriasa crima pe care ati comis-o împotriva divinitatii lui Shakespeare. Actul dumitale a fost un sacrilegiu; a fost exact acelasi lucru ca si cum ai lua sfântul Potir din altar si te-ai usura în el”.
William Henry Ireland a murit în saracie, la fel ca si tatal sau, dar, „crima împotriva divinitatii lui Shakespeare sau nu”, piesa Vortigern si Rowena îsi pastreaza, fara îndoiala, fascinatia ca un capitol curios în povestea iubirii durabile a omenirii pentru tot ceea ce are legatura cu Shakespeare.
GABRIEL TUDOR
Comentarii