Se poate ca pentru fiecare dintre noi Paradisul sa însemne altceva decât acel loc mitic al începuturilor lumii, dar exista astfel de mici universuri pe care le întâlnim fara de veste, gata sa se cuibareasca în sufletul nostru, chemându-ne si mângâindu-ne amintirile cu chipuri si imagini care nu mai sunt.
Cândva, pâna acum mai multe decenii, un Mic Paradis îsi traia o eternitate iluzorie între vuietul neobosit al apelor Dunarii si parfumul trandafirilor regasit deopotriva ca dulceata nemaiîntâlnita în prajiturile lumesti preparate de localnicii fara vârsta ai acestui tarâm magic numit Ada Kaleh.
Era o insula mica, localizata între Drobeta Turnu-Severin, 15 km – aval si Orsova, 9 km – amonte, la câtiva kilometri de marele defileu Portile de Fier. Peticul de uscat semanat ca un giuvaier al timpului la piciorul sudic al Carpatilor de piatra scaldat si de tumultul batrânului Danubiu, precum si de mult mai firavul fir de apa al râului cu acelasi nume ca al insulei, Ada Kaleh, avea vreo 500 de metri în latime si 1.700 lungime. Se bucura însa de un vazduh mai blând decât cel al malurilor apropiate, asemanator mai degraba suflului cald al Mediteranei. Si de un fel de liniste nepamânteasca, chiar daca se afla în calea valurilor ce-si uitau uneori hotarele.
Mai putin de o mie de localnici puteau fi întâlniti aici, majoritatea turci din familii vechi, supuse vitregiilor istoriei. Altfel oameni harnici si pastratori ai traditiilor neamului lor, se facusera vestiti pentru stiinta inegalabila de a prepara halva, nuga si rahat turcesc ori dulceata de trandafiri a carei reteta fusese pesemne furata de la „zeii bucatelor”, dar si braga, cafeaua la nisip lânga care, obligatoriu, fumega narghileaua scaldata în apa acelorasi flori seducatoare. Pe deasupra, batrânii cu turbane stiau povesti tainice de demult, despre ruinele de metereze, catacombele si vechea geamie ori bazarurile si strazile de piatra ce fusesera martorele unor destine fabuloase.
Atmosfera idilica zugravita era însa numai zâmbetul curat al localnicilor, caci în adâncul sufletului acestia încercau sa îngroape dureri vechi pricinuite în primul rând de ranile lasate în veacuri de pornirile lacome si crude ale vremelnicilor trecatori prin micul tarâm caldut si dulce, navalitori nevrednici, închinatori la averi lumesti, care au râvnit la bunurile si la bunatatea pamântenilor. De la vechii romani încoace, semintii venite calare din cele patru zari s-au bucurat sa stoarca pâna si putinul pe care acesti oameni îl puteau oferi. Ei însa au rezistat aici, iar cei care totusi au raspuns chemarii departarilor au respectat cu sfintenie un vechi si ciudat legamânt, care le cerea ca, de oriunde se vor fi risipit prin lume, într-o buna zi sa se întoarca pentru a muri si a fi îngropati acasa. Pâna într-o zi, când întoarcerea la osemintele stramosilor nu a mai fost posibila…
Insula Ada Kaleh a intrat sub tutela statului român abia dupa Primul Razboi Mondial, pâna atunci ea fiind stapânita când de otomani, când de austro-ungari. O initiativa admirabila a avut însa Ferdinand, Regele României, care le-a dat localnicilor dreptul de a întemeia o fabrica de tigarete si de rahat, precum si dreptul de a cumpara marfuri de pe orice vas strain în trecere, cu scutire de taxe vamale. A fost realmente o deschidere uriasa catre lume, numai ca roadele le-a cules un afacerist turc supranumit „sultanul Ada Kaleh-ului”, profitând de slabiciunile si viciile umane. Ulterior, vremurile au intrat în alta matca.
Lovitura de gratie pentru Ada Kaleh a fost data în 1970, când s-a inaugurat hidrocentrala româno-iugoslava Portile de Fier I. Tehnicienii sunt unanim de acord ca a fost o lucrare unica pe plan mondial, Dunarea fiind deviata temporar în alta albie. Însa, la fel cum Manole s-a vazut nevoit sa-si zideasca sotia pentru a-si ridica faimoasa manastire, una dintre jertfele de la temelia magistralei realizari a fost acest tarâm magic.
Proiectul de a se „recladi” insula înghitita de ape nu a fost concretizat, desi insula apropiata, Simian, ar fi fost pregatita pentru asa ceva. Vechii locuitori de pe Ada Kaleh s-au risipit însa prin lume – unii în Turcia, altii prin Dobrogea si foarte putini pe malul stâng al fluviului, de unde vor fi continuat sa priveasca cu nostalgie undele tacute ale acestuia, poate visând în continuare la Paradisul lor pierdut,,,
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii