Prezente pe Terra de circa 400 de milioane de ani, cele peste 20.000 de specii ale acestei insecte au ajuns astazi in pragul extinctiei. Cercetatorii afirma ca rata lor de mortalitate a ajuns in ultima suta de ani mai mare de 100 pana la 1.000 de ori decat cea naturala.
Cauzele sunt numeroase – de la distrugerea masiva a florei ce reprezinta sursa nutritiva a albinelor si a padurilor in care isi gaseau habitatul ideal, pana la utilizarea masiva a pesticidelor si insecticidelor in agricultura intensiva moderna. Cu toate acestea, tot noi, oamenii suntem in masura sa le venim in ajutor, anuland procesul de extinctie si stimulandu-le dezvoltarea in conditii usor diferite de cele cunoscute pana acum, insa la fel de benefice.
Plantarea masiva de flori, reducerea pana la eliminare a utilizarii chimicalelor in natura sunt idei generoase si ample, ele putand fi insotite si de un fel de „adoptie” a albinelor. Deja exista tari in care se practica amenajarea asa-numitelor „casute ale insectelor”, adaposturi de lemn mici, solide, amplasate in gradinile oamenilor.
Acestea sunt ecologice si, pe langa faptul ca redau viata spatiului de langa casa (polenizarea este vitala, in acest sens), ajuta la lupta contra bolilor si speciilor parazite fara a se recurge la produse chimice. In plus, se invoca foarte serios si rolul educativ, pentru copii, al realizarii si ingrijirii unor asemenea habitate naturale.
Singuratate si parazitism
Despre calitatile si performantele incredibile ale albinelor s-a scris mult, dar mai exista informatii ramase departe de public. Modul lor de viata prezinta, spre exemplu, si aspecte cu totul insolite. Astfel, cea mai mare parte din cele peste 20.000 de specii (in general, salbatice) sunt solitare, ele neformand colonii perene. Femelele construiesc singure un mic cuib pe sol, sub pietre, in structuri ce asigura protectie (scorburi de arbori, cochilii de melci goale etc.). Alteori, exista o semiconvietuire: au aceeasi intrare in cuib, dar inauntru fiecare se ocupa separat de propriile sale celule si de pui.
Albinele solitare nu produc miere. Unele traiesc in tijele unor plante cu maduva, aceasta fiind folosita partial si drept hrana; altele isi sapa celulele in sol, unde isi are locul cate o larva, alaturi de asa-numita „paine de albine”, un amestec nutritiv de polen, miere si fermenti lactici, pe durata dezvoltarii viitoarei insecte acest spatiu fiind sigilat.
Se intalnesc in natura si albine cleptoparazite, cunoscute si sub numele comun de „albine-cuc”. Sintagma se refera la obiceiul acestora de a-si depune ouale in cuiburile construite de albine lucratoare, larva parazita hranindu-se cu resturile larvei lucratoare. Specialistii sustin ca acest comportament parazitar s-a manifestat de-a lungul timpului, in mai multe „valuri” inca de acum circa 85 de milioane de ani.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii