In ziua de 15 august 1945, pentru prima data in istoria lor multimilenara, japonezii au auzit vocea suveranului lor, Naruhito, in acel moment, Tara Soarelui-Rasare aflându-se sub stapânirea divina a celui de-al 124-lea imparat. „Divina”, deoarece religia japoneza Shinto il considera descendentul direct al zeitei soarelui, Amaterasu Omikami, numit de supusii sai TennÜ, „imparat ceresc”.
Sabia, oglinda si pandantivul
Naruhito s-a exprimat, conform uzantelor stravechi, in japoneza arhaica a vechii curti imperiale, motiv pentru care a fost necesar ca un comentator sa „traduca” in limbajul modern continutul mesajului ocultat de eticheta aristocratica: „Japonia a pierdut razboiul si a venit vremea sa deschidem calea unei mari paci pentru toate generatiile viitoare.” Nimic din sacralitatea si stralucirea specifice supremului rol si rost al muritorului investit cu statut de urmas al zeilor. Casa Imperiala a Japoniei este cea mai lunga monarhie din lume, cu 126 de imparati, numeroase dovezi istorice atestând faptul ca linia ereditara nu a fost intrerupta din anul 500 i.Hr. pâna astazi.
La fel cum Coroana Britanica se refera la monarhia Marii Britanii, termenul comun de referire la familia imperiala a Japoniei este Tronul Crizantemelor, sintagma provenita de la designul tronului imperial, gazduit in Palatul Imperial din Kyoto, care are un ornament in forma de crizantema. Florile de crizantema sunt considerate simboluri ale imparatului si ale curtii sale. Desi momentul de cotitura radicala din istoria imperiala a acestui popor era ireversibil, spiritul nipon stravechi a supravietuit, conservând in continuare esenta fabuloasa a traditiilor.
Traditii vechi incepând din anul 660 i.Hr., când Jimmu, intâiul imparat, a fondat Japonia. De la inceputurile mitice ale imperiului se spune ca dateaza cele trei insemne sau daruri sacre – sabia, oglinda si pandantivul – trimise de insasi zeita Amaterasu ca semne ale pacificarii Japoniei, transmise de la fiecare imparat catre succesorul sau.
Pe Tronul Crizantemei
Fabulosul statut al suveranului coborât din zei a cunoscut, in mod de-a dreptul socant situatii cu totul incredibile, situate la polul opus fata de prestigiul imens ce i se cuvenea. La inceputul veacului al XVI-lea, Go-Nara, al 105-lea imparat, a fost privat de toate mijloacele exercitarii puterii sale, incât a trebuit sa astepte zece ani pâna sa urce pe tron.
Situatia sa a fost in acest deceniu atât de precara, incât s-a vazut nevoit sa vânda poezii frumos caligrafiate, pentru a-si câstiga existenta. Exista pentru aceasta o explicatie valabila in toate timpurile si pretutindeni in lume: imparatii nu au reprezentat niciodata suveranitatea absoluta, ci mai degraba o efigie in spatele careia puterea reala si-au adjudecat-o, in cazul Japoniei, shogunii.
Traditionalistii considera ca institutia imperiala nipona este cea mai veche monarhie ereditara din lume, in care linia suveranilor este dominata de barbati. Doar opt femei din intreaga linie imperiala de 125 de persoane au condus, ca imparatese regente. In general, femeile nu ramâneau prea mult pe tron deoarece erau adesea vazute ca intermediari intre imparati, dar imparateasa Genmei a fost exceptia de la regula: a domnit aproape un deceniu, din 707 pâna in 715 d.Hr.
Una dintre trasaturile sale definitorii era latura ei lirica. Se spune ca e autoarea unor poezii traditionale japoneze celebre care au facut-o foarte cunoscuta. Imparatii si imparatesele au un singur titlu de nume, deoarece din punct de vedere tehnic nu au nume de familie. Ele sunt pur si simplu cunoscute ca familia imperiala, asa ca atunci când o femeie se casatoreste pentru a deveni imparateasa, ea renunta la numele de fata. Imparateasa Go-Sakuramachi a fost ultima femeie care a detinut Tronul Crizantemei.
Dupa sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca parte a tratatului de capitulare a Japoniei, imparatul Hirohito a renuntat la ceea ce a numit „falsul concept ca imparatul ar fi divin”. In Constitutia japoneza din 1947 imparatul a devenit „simbolul statului si unitatii poporului”, o personalitate fara autoritate publica.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii