„Exista ceva într-o comoara care se fixeaza adânc în mintea unui om. El se va ruga si va blasfemia, dar tot va pastra în el acel mister, va blestema ziua în care a auzit de comoara si va lasa ultimele sale ceasuri pamântesti sa vina peste el fara sa-si dea seama, crezând înca faptul ca a ratat-o doar la un pas distanta. O va vedea de fiecare data când închide ochii. Nu o va uita nici macar o clipa pâna va muri si nu exista nicio modalitate de a scapa de comoara odata ce ti-a bântuit mintea.”
Aceste afirmatii bizare si greu de priceput la o prima vedere au fost facute de faimosul scriitor polono-britanic de limba engleza Joseph Conrad.
În pofida caracterului lor enigmatic, ele se aplica foarte bine într-o definire alegorica a unui loc fabulos, încarcat deopotriva de ciudatenii, de fascinatie, de istorie si de mituri insolite: mica asezare rurala numita abia din anul 1946 Fontaine-de-Vaucluse, situata nu departe de fosta resedinta papala Avignon (în secolele XIV–XV), din sudul Frantei.
„Valea închisa”
La începuturile existentei sale oficiale, satul s-a numit mai simplu – Vaucluse (din sintagma latina Vallis Clausa, „Valea închisa”, regiunea fiind colonie romana în secolul I d.Chr.), datorita amplasarii sale într-un relief numit si „fund de sac”, un fel de prapastie larg deschisa, baza unei faleze de aproximativ 240 de metri adâncime.
De aici îsi trage izvoarele – care au debitul cel mai mare din Franta – râul Sorgue, mentionat acum doua milenii de celebrul naturalist Pliniu cel Batrân cu vechiul nume grecesc, Soulgas. Vaucluse a fost si un loc de cult pentru triburile galice care au trait aici în Antichitate. Pe de alta parte, de aici îsi trag originile legendele, precum si traditiile locale pline de tainice întrebari fara raspuns.
Un rol important în raspândirea acestora, precum si a farmecului lor înrobitor si în acelasi timp nelinistitor l-a avut etern îndragostitul de Laura, umanistul italian Francesco Petrarca. „Il Canzoniere” revenea frecvent aici pentru a-si alina suferintele iubirii, ascultând de altfel cu desfatare ceea ce el numea „glasul ragusit al apelor”, afirmând: „Am facut din acest loc Roma mea, Atena mea, patria mea…”
Imersiunea comandantului Cousteau
Importanta sursei râului Sorgue a devenit atât de semnificativa pe plan mondial, încât acestui tip de izvoare i s-a dat un nume local: „vauclusiene”. Din punct de vedere geologic, prapastia de origine este un sifon care coboara foarte adânc în maruntaiele Pamântului.
A fost explorata pentru prima data în 1878 de un scufundator din Marsilia, „domnul Ottonello”, care a atins adâncimea de 23 de metri în costumul sau greu de scafandru. Unul dintre vehiculele acvatice folosite de acesta s-a scufundat si se afla si în prezent acolo, fiind considerat cea mai veche „epava de pestera” din lume.
Dupa multe decenii, echipa comandantului Cousteau s-a aventurat în prapastie, în 1946: la prima scufundare folosind un aparat de respirat subacvatic autonom (SCUBA), au ajuns la adâncimea de 46 de metri.
Cea mai adânca explorare de pâna acum a avut loc însa în 1985: la adâncimea de 308 metri, mult sub nivelul marii, folosindu-se un vehicul subacvatic actionat de la distanta (ROV). Totusi, ce se afla dincolo de aceasta adâncime ramâne necunoscut, dar este sigur ca pestera coboara si mai departe, dar necunoscutul subpamântean este si tarâmul unor legende ce atrag si înfricoseaza.
Sfântul si dragonul, nimfa si menestrelul
Acest loc, bogat în energii telurice si impregnat de magie, a atras oamenii de foarte mult timp, fiind locuit înca din perioada neolitica. Se spune ca în secolul VI, Sfântul Véran, episcop de Cavaillon, a distrus un vechi templu (probabil roman, dedicat unei zeitati „pagâne” a apei), pe temelia caruia a construit prima biserica, unde a fost înmormântat dupa moartea sa.
Mai multe legende se refera la Véran si la monstrul Coulobre sau Gargolium, pe care l-a învins, devenind astfel un sfânt ucigas de dragoni. Totodata, în unele legende locale si ulterior în opere literare culte (scrise de Mistral si Chateaubriand) se vorbeste despre prezenta unei nimfe, o zeitate feminina care personifica fortele vitale ale Naturii.
Dupa ce le distrase pe fetele din Isle-sur-la-Sorgue, batrânul menestrel Basile a adormit la umbra pe drumul spre Vaucluse. „O nimfa a aparut, frumoasa ca apa limpede, l-a luat de mâna pe cel adormit si l-a condus la marginea bazinului unde înfloreste râul Sorgue. Înaintea lor, apa s-a despartit si i-a lasat sa coboare printre doi pereti de lichid cristalin pâna la fundul prapastiei.”
Dupa o lunga calatorie subterana, în mijlocul unei pajisti zâmbitoare presarate cu flori din alta lume, l-a dus pe menestrel în fata a sapte diamante si, ridicând unul dintre ele, a facut sa tâsneasca un jet puternic de apa. „Acolo, a spus ea, este secretul izvorului a carui ocrotitoare sunt.” si a disparut, iar Basile s-a trezit. Magia, totusi, a ramas aproape neîntinata, pâna în prezent…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii