In nordul Etiopiei, unul dintre marile locuri de pelerinaj in special pentru ortodocsii din Cornul Africii, este spectaculosul oras Lalibela, cu aglomerarea sa rarisima de biserici, galerii, incaperi – toate, sapate chiar in piatra ce alcatuieste solul regiunii.
„Arborele” cu biserici
Curiozitatea si admiratia vizitatorilor de astazi ai locurilor din Lalibela se concentreaza pe cele unsprezece biserici – nu construite din caramizi si piatra, nu inaltate pe temelii spectaculos mestesugite, ci daltuite in chiar locul nasterii lor, catre maruntaiele pamântului. Va puteti imagina ceea ce se petrece frecvent in lumea vegetala: o radacina viguroasa, serpuitoare pe sub pamântul hranitor, face sa iasa la lumina unul, doi, trei… doisprezece, douazeci de arbori. Ei bine, ceva similar s-a realizat in Lalibela de-a lungul multor veacuri.
Fara ca din trupul locurilor sa se extraga lespezi si caramizi, s-au sapat, cu o truda infinit mai grea si mai indelungata, edificii religioase intregi. La fel cum ar fi fost, de pilda, dezgropate unele stravechi acoperite de pulberea veacurilor ori cladite pe de-a-ntregul din lut si var. Iar astfel, din „radacina” eterna a pamântului, au fost dezghiocheate cele unsprezece biserici, a caror arhitectura insasi corespunde teluricului.
Inaltarea… in adâncuri!
In anul 2008 s-a lansat, de catre guvernul etiopian, prin intermediul unei echipe de arheologi si istorici, „Misiunea Lalibela”. Numele vine de la cel al unui rege etiopian din secolul al XIII-lea, care si-a stabilit sediul general aici, dându-i o puternica dimensiune religioasa. Fostul suveran a imprimat forta personalitatii sale spirituale asupra locurilor respective, la doua secole dupa moarte, el insusi fiind considerat un sfânt, zona atragând deja numerosi pelerini. Totusi, cea mai importanta intrebare pentru oamenii de stiinta ramasese, oarecum surprinzator – de ce si cu ce scop situl fusese creat astfel si cum era administrat.
Aceasta, deoarece, am putea spune, el nu seamana deloc cu altele, care au tot o destinatie cu prioritate religioasa. Accesul insa este unul cu totul atipic: in unele biserici se patrunde pe trepte care coboara in adâncurile pamântului, unde au fost sapate, pe niveluri diferite de locuire si de cult, spatii pentru rugaciune, in mai multe etape temporale.
Altarul de lemn
Roca nu permite o datare a monumentelor, in schimb s-au gasit aici numeroase manuscrise, picturi si alte obiecte, care indica o vechime ce nu urca mai sus de secolul al XIII-lea. In tot ansamblul descoperit, un rol-cheie il joaca un mic altar de lemn, pe care se afla un element nepretuit: un text scris in limba gi’iz, pe care o foloseau odinioara numai crestinii etiopieni.
Este chiar o adresare a regelui Lalibela catre credinciosi, in care confirma ca a fost ctitorul complexului religios si donatorul altarului, precum si ca el a donat micul altar si alte obiecte bisericilor. Lipsesc total indicii despre lucrarile de constructie a bisericilor, in schimb se mentioneaza ca regele a cedat clerului terenul, pentru obtinere de profit. In fond, un model de organizare sociala destul de apropiat de cele ale anumitor ordine monastice care functionau in Europa, in aceeasi vreme.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii