Lumea basmelor nu este alcatuita doar din cuvinte maiestrite si din vise, în realitate, lânga noi exista zone pamântesti parca desprinse din feeria ireala a închipuirilor umane stravechi.
Între acestea se afla si o regiune uimitoare situata în centrul Turciei, în fabulosul tinut al Cappadociei – Göreme – unde chiar si toponimia mostenita de generatii întregi sugereaza o provocare plina de promisiuni fascinante.
Cosurile de fum
Paradisul stâncos este de fapt un peisaj unic care a captivat si atrage ca un magnet vizitatorii, de multe veacuri. Pâna în 1899, zona era cunoscuta pentru formatiunile sale stâncoase extraordinare, sculptate de natura pe parcursul multor milenii.
Aceste alcatuiri au modelat case, biserici si sate, unele dintre cele mai remarcabile structuri datând din epoca bizantina. Peisajul din Göreme este adesea denumit „cosurile de fum ale zânelor din Cappadocia” datorita formatiunilor stâncoase înalte de pâna la 45 de metri, în forma de con.
Ele sunt împrastiate în toata valea, iar pe multe dintre acestea localnicii le utilizeaza si în prezent drept case, cu unele detalii usor schimbate fata de destinatia lor de odinioara. De altfel, ancorarea „componentelor” elementare ale lumii moderne într-un trecut fara vârsta constituie atractia irezistibila a tinutului Göreme.
Foarte realist privind miraculoasele structuri, se observa ca dificultatile tehnice ale constructiilor din aceasta regiune se refera la cioplirea lor în roca naturala, creând arhitectura prin îndepartarea materialului, mai degraba decât prin asamblarea acestuia pentru a forma elementele unei cladiri; „scheletul” morfologic subiacent si dificultatile inerente manipularii materialului au inhibat impulsurile creative ale constructorilor.
Aceasta conditionare a efortului uman de catre elementele naturale a persistat aproape neschimbata de-a lungul epocilor si civiizatiilor succesive, influentând atitudinile culturale si abilitatile tehnice ale fiecarei generatii.
Strania lumina a trogloditilor
Parca pentru a întregi chipul Paradisului terestru din Cilicia, o mâna demiurgica a modelat aici un „refugiu” incredibil al localnicilor din calea curgerii timpului catre nicaieri.
În mod frecvent, localnicii sunt numiti cu un termen impropriu, chiar depreciativ, care însa exprima cândva o realitate aspra: trogloditi. Termenul are întelesul curent de oameni care traiesc în conditii rudimentare, în spatii subterane sau în grote sapate pe versanti de munte.
Din aceasta imagine cernita, în prezent a ramas doar amintirea numelui provenit din greaca veche, o marturisire despre un mod de viata neprietenos, care însa a reusit sa înfrunte vitregiile istoriei.
Poate paradoxal, ceea ce vedem în prezent este foarte atractiv, multi vizitatori fiind atrasi de a cunoaste zona sub ciudata denumire de „asezari ale trogloditilor”.
Asezarea subterana Kaymakli din Turcia este sapata în roca moale pe mai multe niveluri si ofera, practic, tot ce locuitorii ar avea nevoie zilnic: spatii de locuit, bucatarii si camari, grajduri, depozite de cereale, pivnite pentru fabricarea si depozitarea vinului, pentru servit masa, precum si o biserica si un cimitir. Scari si galerii înguste în care trebuie sa mergi aplecat permit trecerea de la un etaj la altul.
Gaurile practicate ingenios în tavan asigura circulatia aerului proaspat, adus în adâncurile pamântului prin puturi lungi de ventilatie. Toate acestea si alte detalii arhitecturale realizate de om de-a lungul secolelor, în alianta cu natura, fac din Kaymakli, Derinkuyu, Cavusin si întreaga vale Göreme una dintre cele mai remarcabile si mai complexe locuiri rupestre de pe glob, unde semenii nostri de odinioara îsi aflau adapost si refugiu, iar turistii gasesc încântare sufleteasca si bogatie pentru spirit.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii