„Atentie! Pisici!” Acest avertisment bizar, plasat pe un panou de genul semnelor de circulatie se afla în faimosul oras Sankt Petersburg, în incinta splendidului muzeu Ermitage, în care sunt expuse aproximativ trei milioane de opere de arta. În imensul locas în care arta de top constituie un adevarat blazon al înclinatiei omului de pretutindeni catre sublim, cu adevarat la ele acasa sunt câteva zeci de pisici.
Un destin de dinastie imperiala
De câteva secole, adorabilele feline slujesc cu devotament oamenii si locul select în care au fost alese sa vietuiasca. Traditia pisicilor la curtea imperiala rusa s-a nascut în urma unui decret din 1745 al împaratesei Elisabeta Petrovna, fiica tarului Petru cel Mare.
În încercarea de a-si scapa palatul de sobolani, ea a emis un ordin prin care cerea „sa se gaseasca în Kazan… cele mai bune si mai mari pisici capabile sa prinda soareci si sa le trimita la Curtea Majestatii Sale Imperiale, împreuna cu cineva care sa le îngrijeasca si sa le hraneasca, cu caruta si cu mâncare suficienta”. O conditie importanta era ca fericitele selectate sa fie masculi si „tratate” (castrate).
Este posibil ca rasa pisicilor de Kazan sa nu mai existe astazi, dar se stie ca împarateasa Ecaterina a II-a („cea Mare”) a facut referire la aceasta, într-o scrisoare adresata în 1762 celebrului filosof francez Denis Diderot, în încercarea de a-l convinge sa o viziteze si chiar sa ramâna în tara ei, dupa ce acestuia i se respinsese publicarea la Paris a operei sale de capatâi – L’Encyclopédie.
În mesaj, proaspat înscaunata împarateasa mentiona cu ceva umor ca superbele pisici „se bucura doar de mine si de soareci”.
Armata cu blana si gheare
La început, patrupedele „înrolate” cu misiunea precisa de a declara razboi soarecilor si sobolanilor au fost încartiruite în Micul Schit, cladirea ctitorita de Ecaterina a II-a pentru a gazdui primele colectii de arta ce aveau sa devina imensul tezaur cultural cunoscut astazi în întreaga lume. În principiu, nu au voie sa umble prin galerii, însa uneori mai evadeaza prin curtile si aleile interioare, chiar în vecinatatea unor exponate, unde se opresc sa-si faca siesta si toaleta, devenind astfel o veritabila delectare ocazionala pentru public.
În zonele de servicii ale Palatului de Iarna, usile încaperilor sunt prevazute cu deschizaturi mai mici, special realizate pentru a permite deplasarea felinelor. Acestea au la dispozitie trei angajati platiti ai muzeului, o clinica veterinara, o bucatarie proprie si li se faciliteaza hrana prin donatii, inclusiv din strainatate.
Efectivul constant este între 50 si 70 de animale, dar oscileaza, fiindca unele pleaca, altele vin, fiind acceptate în Schit dupa ce sunt deparazitate, sterilizate si primesc un pasaport. In muzeu ele nu pot fi confundate, purtând nume, unele si porecle, dupa care sunt identificate si… alintate în consecinta.
Pisicile Ermitajului au avut de suferit din cauza evenimentelor istorice umane, însa au rezistat eroic, repliindu-se în subsoluri, în sistemul de încalzire ori prin canale. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, o scurta perioada, pisicile au lipsit din muzeu pentru ca beciurile muzeului au devenit adaposturi antiaeriene, iar cele mai importante obiecte din colectie au fost mutate în depozitele din muntii Ural, departe de linia frontului. Cândva o mica populatie pestrita de creaturi ratacite, înspaimântate, pe jumatate înfometate, ele reprezinta acum o parte îndragita si bine hranita a familiei institutiei.
Între ele – Kusya cel fara coada, grasuna Jacqueline, veteranul de 22 de ani Sofiko sau Assol, mâta tarcata, botezata astfel dupa o eroina literara sarmana, care-si astepta la malul marii iubitul. În prezent, pisicile din Palatul de Iarna întruchipeaza un adevarat „genius loci” (spiritul protector al unui loc), asa cum au fost elogiate de managerul muzeului.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii