Asociat Paradisului, Edenul a generat numeroase fantasme. Exploratorii din Evul Mediu au incercat sa identifice situl si sa descopere vestigii, scriitorii l-au imaginat in numeroase scrieri, in reprezentari variate. In primele secole d.Hr. crestinii au fost convinsi de faptul ca Gradina paradisiaca din Eden, in care Adam si Eva au fost creati de Dumnezeu, a existat aidoma descrierii biblice. Cu timpul, numerosi credinciosi au considerat-o o poveste pilduitoare, o alegorie a paradisului terestru si a pacatului. Unul dintre motive, considera Corin Braga, profesor de literatura comparata la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, pasionat de acest subiect, este acela ca, dincolo de credinta in adevarul textului sacru, in primele secole d.Hr. nu exista o distinctie neta intre paradisul terestru si cel celest.
Paradisul terestru, conform unei dogme adoptate de Biserica, era o livada luxurianta in mijlocul careia se afla un izvor cu apa dulce care alimenta toate râurile, fluviile si lacurile de pe glob. Un izvor care, dupa pacatul originar, a fost inchis de un zid impenetrabil, de un baraj din flacari uriase pazit de ingeri inarmati cu sabii de foc. Apar si o serie de teorii opuse, care vizeaza apropierea sau disjunctia Edenului de paradisul terestru.
Unul dintre teoreticieni a fost Isidore din Sevilla (560-636), cel care pune pe planuri diferite cele doua viziuni paradisiace, in lucrarea sa Etimologii. Cea mai mare parte dintre eruditii medievali care au abordat acest subiect, bazându-se pe supozitii, informatii relative sau pe diverse repere geografice pe care le-ar fi studiat, au localizat Edenul in intr-o zona vasta de pe teritoriul Indiei si al Chinei.
Din secolul al XIV-lea, o serie de exploratori pornesc in cautarea vestigiilor paradisului terestru. Unul dintre cei mai importanti este un burghez francez, profesor de medicina, care s-a ascuns sub pseudonimul sir John Mandeville – se presupune ca este vorba de Jean de Bourgogut (1300-1372), care ar fi efectuat un periplu in Levant, India si China intre 1332 si 1356. In relatarile sale scrise mentioneaza faptul ca Edenul s-ar afla pe cel mai inalt pamânt din lume (fara sa specifice locul). Atât de inalt, incât atingea marginea Lunii. Exista doar o intrare prin care nimeni nu putea patrunde, pentru ca intre pereti ardea un foc intens. Profesorul Corin Braga considera ca acest pretins explorator n-a facut altceva decât sa compileze enciclopedii si jurnale de calatorie. Lucrarea „Calatoria lui sir John Mandeville” a stârnit un formidabil interes pâna in secolul al XVII-lea, apoi a dat nastere la indoieli ajungându-se la concluzia ca totul este o minciuna.
O alta poveste imaginara din literatura medievala este cea intitulata Navigatia Sfântului Brendan (cea mai veche versiune a aparut in secolul al X-lea) in care este descris un periplu transatlantic al unui calugar irlandez. Acesta cerceteaza zeci si zeci de insule pâna in momentul in care o descopera pe cea care intruchipa paradisul terestru: o insula „cu flori si copaci care-si pastrau prospetimea in toate anotimpurile, cu râuri de lapte pline de pesti, cu roua care se transforma in miere, cu munti si stânci din aur si un cer fara nori”. (Va urma)
DORIN MARAN
Comentarii