In Mesopotamia, in urma cu peste 5.000 de ani, cea mai veche „religie”, inainte de constructia templelor dedicate zeilor, a fost divinatia. Tot ceea ce nu era inteles – de la diverse intamplari la accidente, maladii, fenomene ale naturii etc. – era atribuit vointei divinitatii. Populatia, profund marcata de superstitii, incerca sa afle rostul evenimentelor neintelese dar mai ales viitorul, sperand ca va putea evita evenimentele nefaste. Pe acest fundal conceptual au aparut nenumarati prezicatori si mai multe tipuri de divinatie.
Mesopotamienii recurgeau in special la oniromancie prin care cei alesi de divinitate, din randul preotilor, primeau informatii de la zei prin intermediul viselor si al revelatiilor (forma „inspirata”). Un alt tip de divinatie, „deductiva”, presupunea observarea organelor interne ale animalelor: plamani, rinichi, inima si in special ficat de oaie, denumita de specialisti hepatoscopie (de la cuvintele de origine greaca – hepatos, adica ficat, si skopein, insemnand a observa). Este si forma cea mai raspandita de divinatie si cea mai documentata.
Erau frecvent practicate teratologia (observarea malformatiilor anatomice umane) si fiziognomia (observarea generala a aspectului corpului). Prezicatorii dispuneau de anumite tipare secrete de interpretare, bazate pe diversi parametri si particularitati.
Cele mai vechi artefacte – figurine si tablite din argila – reprezentand organe de animale dateaza din urma cu 3800 de ani, inainte de aparitia astrologiei. Practicile divinatorii ar fi debutat insa cu cateva sute de ani inainte.
DORIN MARAN
Comentarii