O caracteristica dominanta a nudului fotografic contemporan poate fi urmatoarea: resemnarea femeii singure si fara apetit sexual. Cronicari ai revistelor de arta fotografica remarca faptul ca succesul la public a deviat de la „nudul stralucitor” (cu femeia care se uita gales la privitor, cu o ispitire discreta) la „nudul tacut”, în care magia frumusetii feminine se naste din suferinta interioara a modelului. Desigur, teatralitatea expresiei este în floare, dar în ton cu destinul femeii moderne pentru care sexualitatea este bântuita de esecuri.
Nudul antiromantic este de regula unul alb-negru, mai rar sepia. Sanatatea viguroasa a femeii din colectiile primelor decenii ale secolului XX, bucuria de a-si arata splendoarea trupului, au disparut în fotografia moderna. S-a terminat cu placerea de a descoperi fructul oprit (care a deviat foarte lesne la pornografie) si s-a trecut la etapa în care trupul transmite un mesaj al spiritului. „Femeia-jucarie” mai rezista doar în conspiratia kitsch-ului si în zona comercialului grobian. Pretentiile de la o fotografie a goliciunii feminine au crescut, publicul a devenit mult mai selectiv, mai elevat, mai dispretuitor fata de învechitele provocari erotice. Un alt aspect demn de a fi apreciat este simplitatea compozitiei. Nudul de interior (studio) sau în aer liber renunta treptat la complicatiile butaforice, la arabescurile deseori obositoare. Mesajul se transmite direct, modelul este sincer în raport cu asteptarile privitorului.
Admirând decenta poetica a unor colectii contemporane (cu autori care înca nu s-au impus în expozitii unipersonale), as putea spune ca s-au consumat deja urmatoarele faze ale artei nudului: faza meretrix (femeia experta în placeri sexuale contra cost, genul din frescele lupanarelor din Pompeii si Herculanum sau Kama Sutra), faza vampa (actrita în rol de femeie fatala) si faza diva (cântareata de opera sau alt gen muzical, cu mare succes la public). Cu alte cuvinte, femeia din arta de azi nu mai este provocatoare în mod explicit, agresiv, vulgar. Însusi corpul sau este generator de tresariri hormonale, dar fizionomia tradeaza neîmpliniri sentimentale.
Unul dintre clasicii artei nudului a fost Rudolf Koppitz (1884-1936), de origine cehoslovaca, un exceptional talent în domeniul pictorialismului. Supravietuind ca un dinozaur printre modernisti (este vorba de opera sa, desigur), el a dat tonul sobrietatii nudului prin capodopera sa „Studiul miscarii” (1925). Femeia dezgolita, parca supusa unui calvar psihologic, este asistata de trei pseudocalugarite învesmântate în lungi rochii negre. Ea lanseaza dilema: va scapa sau nu de suferinta? Ei bine, aceasta întrebare retorica este preluata si de noul val de artisti, dar pictorialul în sine a devenit prizonierul „nudului stralucitor”, de multe ori înrudit cu kitsch-ul. Unele pozitii moderne ale nudului reiau pozitii clasice ale femeii dezgolite, precum „Maja” (Goya), „Cele trei gratii” (Botticelli si Rubens), „La baie” (Cézanne, Renoir) si „Baia turceasca” (Ingres). Dar daca femeia lasciva a devenit meditativa, ar fi o greseala sa se transforme în filosof sau calugarita. Ne place sa credem ca în tristetea arborata de femeia nud se ascunde si autoadmiratia pentru modul cum a sculptat-o natura. Daca fotograful n-ar fi si regizor, ea ar zâmbi în permanenta…
PAUL IOAN
Comentarii