Zona Subcarpatilor de curbura, este bogata in atractii naturale care patrund deseori în sfera senzationalului.
Pe langa lucrarile fascinante realizate de-a lungul a milioane de ani de ape si vant, omul si-a pus amprenta asupra locurilor, pe care le-a sfintit, conform unei splendide zicale autohtone. Între cele mai pretioase realizari în acest sens, biserica de lemn din catunul Gornet are valoare de unicat.
Apartinator de orasul Patarlagele, Gornet este astazi unul dintre satele aflate în pragul extinctiei, doar cateva suflete ramanand statornice aici, unde padurea a coborat dinspre munte, luand în stapanire pe tacute ulite, gradini si curti de odinioara, însotita de peregrinarile nocturne ale salbaticiunilor pornite sa-si caute hrana.
În ziua de toamna tarzie cand am ajuns la o raspantie de drumuri de pamant, am gasit urme proaspete ale trecerii mistretului si ursului, dar pentru ultimii localnici sunt aparitii obisnuite si vulpile roscate, ursuzii bursuci ori caprioarele delicate, cerbii cei falnici si neastamparatele veverite, cateva perechi de corbi singuratici si soimii suverani ai vazduhului. Le-am numit pe toate fiindca foarte curand ele vor deveni atotstapanitoare aici, unde omul va fi doar un trecator venit sa admire minunile lumii pamantesti.
O soarta asemanatoare va avea probabil si biserica de lemn a satului, o capodopera în domeniu, considerata cea mai veche constructie de acest gen din zona Subcarpatilor de curbura.
Însasi istoria ei e îngemanata cu cea a asezarii ce-si trage numele de la desisurile „padurii seculare de goran întinse pe tot versantul nordic al dealului aflat la 600 de metri de biserica”, dupa cum scrie o însemnare ad-hoc asezata în loc de pisanie a sfantului lacas. Lucru de înteles, de altfel, dupa cum ne-a deslusit dr. Emil Lupu, istoric si arheolog, foarte bun cunoscator al vremurilor abatute asupra acestor locuri.
Se poate afirma ca întemeietorul asezarii în acest colt de rai a fost, „pe la leatul 1640, un calugar dinspre sud pe nume Nichifor”, care si-a cladit singur o chilie chiar pe locul unde se afla si azi altarul bisericii. La el au început sa vina oamenii de prin împrejurimi, sa-i asculte rugaciunile si predicile asa cum vor fi fost ele înfaptuite la vremea respectiva, fara o randuiala bisericeasca temeinica, dar cu aplecare catre bucuriile, nelinistile si necazurile omenesti. Fara îndoiala, vazut si ca un întelept, pustnicul se spune ca îi povatuia cu multa rabdare si iubire pe cei care, în timp, aveau sa-si apropie ei însisi colibele de locasul ivit în inima padurii.
„Biserica se afla în partea de sus a satului. Potrivit traditiei locale, satul ar fi avut anterior o biserica adusa dintr-un sat prahovean, care a fost vanduta locuitorilor din Valea Viei, strangandu-se bani pentru a fi construit actualul sfant locas” – ne spune Emil Lupu.
În acest sens, cum „lasa sa se înteleaga o însemnare facuta pe filele unui Antologhion – carte bisericeasca, cu slujbele sarbatorilor de peste an (Bucuresti, 1777), biserica este o ctitorie a mosnenilor din Gornet. În 1795, cartea a fost cumparata si legata «prin osteneala si plata ctitorii sfintei biserici ot Gornet» si daruita bisericii satului.”
De altfel, în jurul acesteia s-a derulat permanent întregul destin zbuciumat al gornenilor. Credinta, generozitatea si trairea lor împreuna întru iubire au facut ca în aceasta margine de lume timpul sa para a fi fost oprit în loc. Ceea ce nu înseamna ca vitregiile nepasatoarei istorii scrise prin cancelariile lumii i-a ocolit.
Ca rupta dintr-o balada, epopeea clopotului bisericii a strabatut si ea vadul razboiului, cunoscand inclusiv tradarea umana, cand o localnica le-a dezvaluit trupelor germane de ocupatie, în Primul Razboi Mondial, unde fusese ascuns de sateni obiectul sacru. Urmarea a fost ca invadatorii au topit clopotul pentru a-si fauri obuze de tun. Si atunci, ca si putin mai tarziu, zeci de barbati din partea locului au plecat pe drumul fara de întoarcere al razboiului, pentru a apara pamantul stramosesc.
Marturie a daruirii lor totale sta azi monumentul din fata bisericii, alaturi de zecile de cruci din cimitirul alaturat. În jurul lor, ca o prevestire a altor vremuri de restriste, padurea si jivinele înfometate asteapta clipa în care vor porni sa stranga într-o ultima îmbratisare zambetul limpede al acestui taram coborat din Paradis.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii