Argumentele în privinta prezentei unei inteligente nepamântene în preajma noastra nu înceteaza sa se înmulteasca.
De exemplu, în noiembrie trecut, în documentarul „The Age of Disclosure”, 34 de oficiali guvernamentali, inclusiv secretarul de stat Marco Rubio si membri de rang înalt ai Congre-sului din ambele partide, dezvaluie ceea ce pot dezvalui public despre obiectele zburatoare neidentificate (OZN). Ei au vorbit nu doar despre observatii de OZN-uri, ci si despre acuzatii grave privind programe guvernamentale secrete care studiaza OZN-urile, eforturi de recuperare a accidentelor care implica vehicule non-umane si amenintari îndreptate catre denuntatori. Cu toate acestea, scepticii nu înceteaza sa nege valoarea stiintifica a celor prezentate, cu acelasi argument: „Unde sunt datele? Unde sunt dovezile?”.
Subiectul OZN a fost mult timp ridiculizat si stigmatizat în cercurile stiintifice, unde abordarea lui era considerata o cale aproape sigura spre ruinarea carierei. Casele de presa si editorii se tem adesea sa publice articole care ar putea parea sa sustina astfel de subiecte, iar articolele care apar tind sa le minimalizeze importanta.
Dovezi si cercetari
Dar exista oare o lipsa de dovezi pentru realitatea fenomenului OZN? Un raspuns inedit se contureaza din cercetarile astrofizicienei dr. Beatriz Villarroel, cercetator în astronomie la Institutul Nordic pentru Fizica Teoretica (Nordita) din Stockholm. Ea conduce proiectul Vanishing & Appearing Sources during a Century of Observations (VASCO) si proiectul EXOPROBE. Proiectul VASCO cauta lumini pe cer care apar si dispar, prin examinarea unor placi cu fotografii ale cerului din perioada anterioara aparitiei primilor sateliti artificiali.
Studiile realizate de B. Villarroel si colegii sai au adunat si analizat seturi de date din scanari digitale ale placilor fotografice capturate de Palomar Observatory Sky Survey (POSS1) din era pre-Sputnik.
Villarroel si colegii sai au analizat sute de mii de „tranzienti” optici de scurta durata, luminite fotografiate care nu corespund stelelor cunoscute, înre-gistrate între 1949 si 1957, deci înainte ca satelitii construiti de oameni sa ajunga pe orbita.
Constatarile lor, publicate recent în doua lucrari, în reviste stiintifice respectate, evaluate de colegi, aduc argumente convingatoare ca multe dintre aceste sclipiri scurte sunt cauzate foarte pro-babil de lumina Soarelui reflectata de obiecte de origine necunoscuta, dar non-naturala, obiecte cu suprafete plate, asemanatoare oglinzilor, aflate la altitudini orbitale de câteva sute de kilometri.
Un rezultat cheie al cercetarilor a fost ca aceste sclipiri erau mult mai putine în umbra Pamântului, indicând puternic ca aceste evenimente nu sunt defecte fotografice, efecte atmosferice sau fenomene astronomice naturale cunoscute. Probabilitatea ca acest rezultat sa nu fie corect este de aproximativ unu la un cvadrilion. Precizam ca multe reviste evaluate de colegi publica descoperiri astronomice care corespund unei probabilitati de doar 0,5-0,3% de a se produce din întâmplare. Iar în fizica particulelor, pragul pentru o descoperire este de o probabilitate de circa 0,00006%. Iar constatarile echipei Villarroel arata ca probabilitatea ca deficitul observat de scânteieri în umbra Pamântului sa se produca pur si simplu din întâmplare aste de aproximativ zero urmat de 15 zerouri si un unu.
Deficitul de blituri în umbra Pamântului indica, de asemenea, ca aceste fenomene tranzitorii nu sunt defecte optice, praf sau alte artefacte de imagistica. Astfel de artefacte n-ar avea niciun motiv sa evite partea umbrita a Pamântului.
Este important de mentionat ca proprietatile optice ale telescopului si ale placilor fotografice analizate sunt de asa natura încât aceste blituri solare trecatoare trebuie sa fi provenit la altitudini de cel putin câteva sute de kilometri. Orice observatie facuta asupra unor obiecte aflate la altitudini mai mici, cum ar fi reflexiile scurte sau luminile intermitente din ba-loane sau avioane, sau alte fenomene precum eruptia solara sau radiatiile ionizante, ar aparea puternic defocalizate (si diluate în timpul expunerii de 50 de minute), fiind usor de identificat. De asemenea, bliturile nu pot fi explicate prin asteroizi, granule de gheata sau alte feno-mene naturale. Aceste fenomene prozaice apar de obicei ca fiind rotunde, rugoase si lasa dungi pe expunerile lungi, de 50 de minute, ale placilor fotografice analizate.
Un alt rezultat interesant a fost ca echipa a gasit o corelatie statistic semnificativa între sclipirile luminoase, rapoartele istorice ale martorilor oculari despre OZN-uri si testele nucleare de la suprafata care erau efectuate la acea vreme. Corelarea cea mai semnificativa din punct de vedere statistic a avut loc pe 27 iulie 1952, ultima zi a unei faimoase observatii OZN în Washington, D.C., când operatorii radar, pilotii si controlorii de trafic aerian au raportat obiecte aeriene extraordinare. Exista o corelatie robusta între aceste blituri, rapoartele istorice de observare a OZN-urilor si testele nucleare de la suprafata, bliturile aparând semnificativ mai des în zilele urmatoare detonarilor nucleare si crescând în frecventa odata cu observarile raportate.
Dupa aplicarea unor metode statistice riguroase, echipa Villarroel a constatat ca probabilitatea ca mai multe dintre aceste alinieri (sau formatiuni) sa apara pur si simplu din întâmplare este atât de mica încât poate fi exclusa cu încredere.
Legatura dintre bliturile orbitale, un catalog de rapoarte istorice ale martorilor oculari despre OZN-uri si testele nucleare de la suprafata e statistic semnificativa. Se pare ca bliturile astronomice stralucitoare aveau o probabilitate cu 68% mai mare sa apara în ziua de dupa un test nuclear decât în zilele fara teste, iar numarul lor a crescut în medie cu 8,5% pentru fiecare observare OZN raportata la aceeasi data. Când atât testele nucleare, cât si rapoartele OZN-urilor au coincis, efectele s-au combinat, producând de peste doua ori mai multe flash-uri decât în zilele de control.
Plasate în context istoric, Villarroel observa ca aceste descoperiri se aliniaza strâns cu evaluarile timpurii ale Fortelor Aeriene ale SUA, inclusiv Memo-ul Twining din 1947 si o analiza a serviciilor de informatii din 1948 care descriu obiecte de forma discoidala, cu suprafete metalice reflectorizante, descrieri care sunt anterioare atentiei mass-media pe scara larga si naratiunilor publice despre OZN-uri. Coerenta dintre documentele istorice, marturiile martorilor oculari si analiza statistica moderna, fac ca respingerea superficiala sa fie din ce în ce mai inacceptabila.
Fenomene tranzitorii inexplicabile
Un aspect crucial este faptul ca Villarroel a raportat acum o confirmare independenta încurajatoare a rezultatelor sale. Într-o postare recenta pe X, ea a dezvaluit ca doi analisti de date independenti, carora li s-a acordat acces la esantionul tranzitoriu, au reprodus descoperirile principale ale muncii echipei sale. Acestea includ atât asocierea dintre fenomenele tranzitorii si testele nucleare (raportata în Scientific Reports), cât si deficitul statistic semnificativ de fenomene tranzitorii în umbra Pamântului (publicat în Publications of the Astronomical Society of the Pacific – PASP).
Un analist, Brian Doherty, si-a documentat replicarea într-o scurta nota tehnica, în timp ce al doilea, care a reprodus independent corelatia nuclear-tranzitorie, a ales sa ramâna anonim în aceasta etapa.
Mai este important de mentionat ca se pare ca munca lui Villarroel nu mai este restrânsa la arhivele SUA. În noiembrie anul trecut, cercetatorul independent Simon Holland a raportat ceea ce pare a fi o confirmare franceza a aceleiasi clase de fenomene tranzitorii inexplicabile.
În timpul unui studiu al asteroizilor si meteorilor efectuat în 1954, observatoarele franceze au înregistrat blituri misterioase la mare altitudine, fenomene izbitor de similare cu cele identificate de Villarroel pe placile americane istorice. Într-un caz deosebit de notabil, un „obiect suspect” a fost fotografiat de doua ori în 1954, miscându-se în linie perfect dreapta, la o viteza mai mare decât cea a unei aeronave, dar mai mica decât cea a unui meteorit.
Studii comparabile au fost efectuate si la Muntele Palomar în 1952 si la Observatorul Lick din Statele Unite, plasând observatiile franceze ferm în cadrul aceleiasi familii de înregistrari astronomice pe care le analizeaza si Villarroel.
DAN D. FARCAS
Comentarii