Intr-o seara de vineri, în aprilie 1983, Dr. Kary Mullis, biochimist, nascut în 1944, îsi conducea masina catre cabana pe care o avea în Anderson Valley din comitatul Mendocino, California, la nord de aglomeratia urbana San Francisco. Pe drum, el a conceput unul dintre cele mai importante descoperiri ale chimiei moderne, reactia de polimerizare în lant (PCR), o metoda extrem de simpla pentru a face cópii ale ADN-ului în cantitati nelimitate, revolutionând astfel biochimia, aproape peste noapte. Kary Mullis a descris acest procedeu, între altele, în revista Scientific American, în aprilie, 1990, iar în 1993 descoperirea sa i-a adus Premiul Nobel pentru Chimie.
Într-o alta seara de vineri, în vara anului 1985, Kary Mullis a mers din nou cu masina pâna la cabana lui. A ajuns pe la miezul noptii, dupa ce condusese timp de aproximativ trei ore. A descarcat pe podea alimentele cumparate pe drum, a aprins luminile alimentate de baterii solare si s-a îndreptat, cu o lanterna în mâna, catre toaleta externa, situata la aproximativ 50 de metri vest de cabana. Atunci s-a petrecut ceva extraordinar de ciudat. Citând din autobiografia sa neconventionala Dancing Naked in the Mine Field (Dansând dezbracat în câmpul de mine), carte aparuta în 1998, „La capatul cararii, sub un brad, era ceva stralucitor. Am îndreptat lumina lanternei mele într-acolo. Parea sa fie un raton. Nu m-am speriat. Dar mai târziu, m-am întrebat daca nu putea sa fi fost o holograma, proiectata Dumnezeu stie de unde”.
„Ratonul a vorbit. «Buna seara, domnule doctor», a spus el. I-am raspuns ceva, nu-mi amintesc ce anume, probabil «Buna». Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc, era dimineata devreme. Mergeam pe jos de-a lungul unui drum aflat mai la deal de la casa mea”.
Mullis nu avea nicio idee cum a ajuns acolo, dar nu era ud de roua care cazuse peste tot la acea ora matinala. Lanterna lipsea si nu a mai reusit niciodata sa o gaseasca. El nu avea pe corp niciun semn special, vreo leziune sau vânataie. Luminile din cabana ardeau înca si, când a intrat, a vazut ca cele cumparate pentru sfârsitul de saptamâna stateau pe podea exact cum le lasase. A înteles ca trecusera cam sase ore în care nu stia ce s-a întâmplat. Mai târziu, în ziua aceea, a constatat ca o zona a proprietatii sale, pe care o numea „cea mai frumoasa parte din padurile mele”, a devenit un loc care-i inspira o groaza inexplicabila. Aceasta teama n-a reusit sa si-o exorcizeze decât dupa mai bine de un an, facând repetate fotografii ale copacilor.
Mullis a urmat si o psihoterapie, care s-a dovedit de succes, dar nu a fost în masura sa scoata la iveala mai multe privind ce anume s-a întâmplat în acea noapte din vara anului 1985. Asa ca savantul a devenit cunoscut doar ca singurul laureat al premiului Nobel care pretinde sa fi avut o experienta ce ar putea fi o rapire extraterestra.
Laureat Nobel rapit?
Kary Mullis se caracterizeaza pe el însusi ca fiind „un generalist, cu prejudecati chimice”. Altii l-au descris ca fiind un amestec de Hunter Thompson (un jurnalist american neconventional) cu Stephen Hawking sau „omul de stiinta laureat al Premiului Nobel cel mai excentric si mai sincer din lume”. Este greu sa consideri experienta lui Mullis drept o halucinatie cauzata de droguri sau de alcool, pentru ca el nu era afectat de niciunul dintre acestea în acel miez de noapte. În plus, chimistul nu a fost singurul care a experimentat evenimente ciudate la acea cabana…
Fiica sa, Louise, a disparut timp de aproximativ trei ore, aparent ratacind pe acelasi deal. Ea a reaparut, de asemenea, pe aceeasi portiune de drum. Logodnicul ei, înnebunit, era deja pe cale sa apeleze la seriful local. Mullis n-a dezvaluit nimanui experienta sa, pâna la o alta întâmplare dificil de interpretat. Fiica sa îi spusese sa cumpere cartea „Communion”, bestsellerul din 1987 al scriitorului Whitley Strieber, în care acesta povestea propriile rapiri extraterestre, petrecute în 1985, tot la o casa de vacanta dintr-o zona montana. Când ea si-a sunat tatal sa-i spuna de disparitia ei stranie, printr-o coincidenta, Mullis citea tocmai aceasta carte si a ajuns la punctul în care Strieber povestea despre niste „bufnite” stranii si niste omuleti care aparusera în casa lui.
În autobiografia sa, Mullis a subliniat: „Nu as încerca sa public o lucrare stiintifica despre aceste lucruri, pentru ca nu pot face niciun fel de experimente. Eu nu pot face sa apara ratoni stralucitori. Eu nu-i pot cumpara de la un furnizor de materiale stiintifice pentru a-i studia. Nu-mi pot provoca din nou o lacuna de timp de mai multe ore. Dar eu nu neg cele petrecute. Este ceea ce stiinta numeste fapte anecdotice, întrucât s-au întâmplat într-un mod care nu se poate reproduce. Dar s-au întâmplat”.
Bill Chalker, un cunoscut autor si ufolog australian, a consacrat un articol acestui caz. Stând de vorba cu Kary Mullis, acesta i-a confirmat toate detaliile mentionate mai sus. Mai mult, el a povestit ca si o alta persoana s-a întâlnit cu un „raton stralucitor” între cabana si toaleta… Era un prieten al lui Mullis care nu cunostea povestea cu „ratonul” si vizita locurile pentru prima data, cu prilejul unei petreceri organizate la cabana dupa anuntarea a câstigarii Premiului Nobel în 1993.
Acest om, dând ochii cu ratonul, nu a stat locului ci a fugit în susul dealului spre cabana. Pe drum a întâlnit însa un omulet stralucitor; acesta „s-a expandat” apoi brusc capatând înfatisarea unui „om de dimensiuni obisnuite”, care a spus ceva de genul: „Ne vedem mâine”. Invitatul, care nu consumase vreun drog sau alcool, a decis, imediat dupa incident, sa plece din acest loc, împreuna cu un prieten, fara a mai informa pe nimeni. S-au cazat la un hotel, într-un oras din apropiere. Mai târziu în noaptea aceea, dupa ce se culcase si adormise, omul s-a trezit inexplicabil afara, în parcarea hotelului, tulburat si îngrozit de amintirea vaga a faptului ca între timp se mai întorsese o data, într-un fel, la cabana lui Mullis.
În noaptea urmatoare, el a revenit totusi, împreuna cu prietenul sau, la cabana lui Mullis, unde continua petrecerea festiva din noaptea precedenta. Când a ajuns însa acolo, a fost socat sa vada, sosind dupa el, la volanul unui alt automobil, „omul de dimensiuni obisnuite”, pe care îl vazuse cu o noapte înainte. Era prea mult pentru el. A plecat în panica si l-a considerat pe Mullis, un timp dupa asta, responsabil într-un fel pentru pataniile sale din cele doua nopti.
Un omulet stralucitor?
Câtva timp mai târziu, omul nostru i-a dezvaluit, în lacrimi, toata povestea lui Mullis. Acesta a identificat omul care i-a înspaimântat prietenul; era un vecin mai în vârsta. Mullis a verificat cele întâmplate cu vecinul sau si a primit asigurari ca acesta fusese într-adevar la petrecere în a doua seara, când putea sa fi fost vazut de vizitatorul îngrozit. Dar era absolut sigur ca nu a fost acolo în prima noapte, si mai ales nu a stat la pânda… ca un raton luminos ori ca un omulet stralucitor care sa se expandeze într-o persoana cu propria sa înfatisare. Mullis a spus ca au existat si alte întâmplari stranii, pe care însa nu le-a mai facut publice.
Bill Chalker este si autorul cartii Hair of the Alien: DNA and Other Forensic Evidence for Alien Abductions aparut în 2005. Este descris acolo mai ales un caz petrecut în Sydney, Australia, pe 23 iulie 1992. Atunci, Peter Khoury, un imigrant de 28 de ani, a fost trezit de ceea ce pareau a fi doua femei – cu înfatisare stranie si nepamânteana – stând în genunchi pe patul sau. Locuinta era bine încuiata, deci nu aveau pe unde intra. Dupa câteva tentative de apropiere, bizare si nefiresti, cele doua au disparut la fel de inexplicabil. Dar Khoury a identificat doua fire de par alb-blond, ramase de la una dintre vizitatoare. Firele au fost supuse mai multor analize ale ADN-ului mitocondrial, folosind o procedura care a devenit posibila tocmai prin aplicarea tehnicii PCR descoperita de Mullis. Rezultatele au fost surprinzatoare, ajungându-se la o secventa de ADN care era umana, dar neverosimil de departata de normal.
În ceea ce priveste analiza PCR a probelor biologice provenite de la presupusele extraterestre, Mullis a comentat: „Ma gândesc ca acest caz ar putea fi considerat de unii ca ceva de genul «puteti avea ceva de-al meu, daca pot avea si eu ceva de-al vostru»”. Dar chimistul, desi a ramas interesat de evolutia investigatiilor în acest sens, considera ca ideea unei culturi extraterestre care are nevoie de ADN-ul nostru pentru a supravietui este foarte putin probabila. Iar un program de hibridare a omenirii cu material genetic nepamântean, la amploarea si natura ilustrate, de pilda, de David Jacobs în cartea sa „The Threat” (Amenintarea) i se parea improbabila. O cultura care ar putea învinge bariera de spatiu-timp – spunea Mullis – putea rezolva cu usurinta problemele mult mai simple ale biochimiei aplicate în genetica si nu ar avea nevoie de noi, la modul descris în teoriile privind agenda „hibridarilor” dintre oameni si extraterestrii cenusii.
Kary Mullis i-a spus lui Bill Chalker ca el crede ca natura pataniilor sale este chiar mai stranie decât asa-zisele rapiri extraterestre. El speculeaza pe marginea celor întâmplate în termenii fizicii multidimensionale, la modul în care aceasta notiune a fost popularizata de Michio Kaku în cartea sa „Hyperspace” (1994), doar ca la un nivel macrocosmic, „în care se poate întâmpla, al naibii, orice si viteza luminii nu este cu adevarat o limita în ceea ce priveste interactiunile cu alte culturi sau cu orice altceva. Toata povestea asta – de a înhata niste oameni si a-i supune la tot soiul de experimente – e pur si simplu antropologie, dar la un nivel pe care nu îl întelegem înca”.
DAN D. FARCAS
Comentarii