La Roswell, unde se spune ca s-a prabusit un OZN pe 3 sau 4 iulie 1947, exista, desigur, un muzeu OZN. Acesta organizeaza in fiecare an, in luna iulie, un festival consacrat aniversarii incidentului, ocazie cu care se prezinta mereu noi marturii si dezvaluiri. Aici, pe 3 iulie 2011, s-au adunat, pentru prima oara la aceeasi masa, principalii patru investigatori care, prin cercetarile si cartile lor, au facut ca acest caz sa fie azi atat de bine cunoscut: Stanton Friedman, Donald Schmitt, Tom Carey si Kevin Randle, carora li s-a alaturat Frank Kimbler. Dupa 1947, cand ofiterii Air Force au declarat ca sunt in posesia unei farfurii zburatoare, ca a doua zi sa retracteze, spunand ca a fost o confuzie si obiectul fusese doar un balon meteorologic, timp de treizeci de ani aproape toata lumea a uitat de acest incident.
In 1978, fizicianul nuclear Stanton Friedman fusese invitat pentru un interviu la statia TV din Baton Rouge, Louisiana. Jenat ca-l facea pe fizician sa astepte, managerul postului TV i-a spus ca l-ar putea pune in legatura cu unul dintre prietenii lui de radioamatorism, care avea informatii privind OZN-urile. Acesta s-a dovedit a fi Jesse Marcel, fost ofiter de informatii Air Force, chiar cel care a strans de pe camp resturile obiectului prabusit la Roswell. El ii va povesti fizicianului despre proprietatile neobisnuite ale materialelor recuperate, insistand ca acestea categoric nu proveneau de la un balon. In anii care au urmat, Friedman, cu ajutorul ufologului Bill Moore, au identificat peste 60 de alti martori. Informatiile adunate astfel au facut obiectul cartii The Roswell Incident publicata in 1980 de Bill Moore si Charles Berlitz, carte care insa nu a avut un ecou deosebit.
Cazul Roswell a fost preluat la un moment dat de programul de televiziune Unsolved Mysteries, daclansand curiozitatea populara. Acesteia i-au raspuns Donald Schmitt si Kevin Randle, prin cartea UFO Crash at Roswell, publicata in 1991 si urmata de o editie refacuta in 1994, cu date de la circa 200 de martori si cu noi detalii. Intre timp, in 1992, si Friedman a publicat o carte, cu viziunea proprie asupra incidentului, sub numele de Crash at Corona. In 1994 s-a difuzat filmul Roswell, realizat pentru canalul TV Showtime movie, pe baza primei carti a lui Schmitt si Randle, ceea ce a desavarsit celebritatea cazului.
Randle fusese implicat in aceste investigatii intamplator. Participand la o conferinta, in calitate de autor SF, a fost invitat sa fie unul dintre cei trei scriitori care trebuia sa interogheze, intr-o dezbatere, doi ufologi. Intrucat unul dintre ufologi nu a mai putut participa, Randle s-a oferit sa-l inlocuiasca. Celalalt ufolog s-a nimerit sa fie Schmitt. Asa a inceput parteneriatul lor. Randle fusese si militar, participant la razboaiele din Vietnam, Golf si Irak, si trecut in retragere abia in 2009, cu gradul de locotenent colonel. In tot acest timp, indatoririle sale militare i-au stanjenit activitatea in ufologie. Au aparut si unele disensiuni cu Schmitt. Acesta a ramas insa interesat sa se implice in cercetarea cazului, inspirat si de cartea lui Friedman. Din acest motiv, Schmitt s-a asociat cu un nou partener: Tom Carey. Ca rezultat, cei doi au publicat in 2007 volumul Witness to Roswell, in care apar noi marturii si fapte.
In timpul intalnirii din 2011, autorii au detaliat cateva dintre cele mai intresante interviuri si si-au reamintit cat a fost de greu sa localizeze martorii dupa atatia ani de la evenimente. O sansa a lui Friedman a fost, de pilda, sa gaseasca anuarul din 1947 al bazei aeriene Roswell, cu numele si fotografiile celor de acolo. Acestia au fost apoi identificati si intrebati, pentru a vedea daca au avut vreun rol in recuperarea resturilor prabusirii presupusului OZN. Intr-o perioada in care nu exista internet, nici telefoane celulare cu acoperire nationala, acest efort a fost si scump si incomod.
Celor patru investigatori de la aceasta intalnire li s-a alaturat si un nou venit, Frank Kimbler, profesor de geologie la institutul militar din Roswell al statului New Mexico. El a identificat, pe imagini de satelit in infrarosu, o zona arsa in posibilul punct de impact. In acel loc el a gasit resturi metalice neobisnuite, care s-au dovedit, in urma analizei, a fi silicat de aluminiu. Dar raporturile izotopilor indicau ca piesa nu avea origine pamanteana. Aceste analize va trebui ca sa mai fie insa repetate intr-un alt laborator.
Aliajul "nitinol" isi are originea la Roswell?
Presupusa prabusire a unui OZN, in iulie 1947, la Roswell, a fost investigata in ultimul timp si de ufologul Tony Bragalia. El si-a propus sa faca lumina in afirmatiile conform carora resturile prabusirii ar fi fost predate industriei militare americane, care a reusit sa reproduca o parte din ele, prin "retroinginerie", obtinand astfel un avantaj asupra sovieticilor. Afirmatii in acest sens au fost incluse si in mai multe carti, intre care in "Dupa Roswell" de Philip Corso si, anul trecut, in "Area 51" de Annie Jacobsen.
Martorii de la Roswell afirmau, intre altele, ca au strans de pe teren fragmente metalice extraordinar de subtiri si usoare, care daca erau indoite reveneau apoi fara nicio urma la forma avuta anterior. Aceste resturi se pare ca au fost expediate la baza Wright Patterson (in legendarul "Hangar 18").
Ufologul Tony Bragalia a efectuat o investigatie minutioasa in acest sens, concentrandu-se asupra unui aliaj metalic nichel-titan numit "nitinol" care are proprietatile atribuite obiectelor recuperate din prabusire. S-a intrebat daca nu cumva acest metal "cu memorie" a fost cules la Roswell si "sadit" apoi in industria americana. Urmele presupusei afaceri duceau la Institutul Memorial Battelle. Documentele arata ca, in lunile care au urmat dupa incidentul Roswell, baza Air Force de la Wright Patterson a contactat Institutul Battelle, in vederea unor studii privind metale cu memorie bazate pe aliaje nichel-titan. Aceste studii s-au si realizat, intrucat ele sunt citate in mai multe alte lucrari. Numai ca, atunci cand s-a dorit examinarea lor, s-a spus ca ele nu mai pot fi gasite.
Si marturiile a doi generali Air Force sprijina ipoteza originii nitinolului in resturile de la Roswell. Cand ufologul Kevin Randle l-a intrebat pe generalul Arthur Exon, de la baza Wright Patterson, ce metal s-a gasit in resturile adunate la Roswell, acesta s-a referit in mod specific la titan.
Este adevarat ca, inca din anii 1930, au existat si in Europa cercetari privind "pseudo-elasticitatea", cu aliaje de aluminiu. Studiile incepute cu aliajul nichel-titan la Battelle, dupa 1947, au fost insa cu totul altceva. Oficial se spune ca nitinolul a fost descoperit la inceputul anilor 1960, la Oficiul de Cercetari Navale din Maryland. Numai ca, Bragalia, stand de vorba cu autorii consacrati ai descoperirii, a aflat ca acestia nu puteau preciza nici anul nici modul in care ar fi facut descoperirea. Existau in schimb in articolele lor trimiteri la lucrarile efectuate la Batelle. Aici functionase, in calitate de metalurg sef, Dr. Howard Cross, care a prezentat, in decembrie 1948, la Oficiul de Cercetari Navale, o comunicare despre "Aliaje pe baza de Titan", iar in 1949 un "al doilea raport asupra progresului lucrarilor". Ambele apar citate pana si in anii 1970 in articolele de la Oficiul de Cercetari Navale, inclusiv in lucrari care au ca autori pe descoperitorii oficiali ai aliajului. Si Oficiul a confirmat de altfel permanenta sa colaborare cu Battelle.
Documente descoperite recent au subliniat si interesul NASA pentru materialele "cu memorie", care ar putea fi folosite la noi tipuri de motoare "termoelastice" si la exploatarea unor energii neconventionale. La testele efectuate asupra aliajului "nitinol", NASA a fost interesata, in mod neasteptat, si de faptul daca aliajul reactioneaza la sugestii mintale, in perspectiva construirii pe viitor a unor sisteme de comanda si navigatie dirijate prin "energia mintii". Se stie ca unele scrieri au speculat ca OZN-urile ar fi comandate prin astfel de sisteme.
Raportul din 1949 de la Battelle, considerat pierdut, a fost in cele din urma gasit si desecretizat, in 2009, in urma unei cereri formale in virtutea legii accesului la informatii. Documentului ii lipseau 30% din pagini, altele fiind nenumerotate, dar el continea metodele si pasii pentru realizarea aliajelor de titan, esentiale pentru nitinol, si oferea si numele primilor cercetatori care au colaborat la obtinerea aliajului. Intre acestia era si Elroy John Center (decedat in 1991), despre care se stia mai demult ca in 1960 declarase, in particular, ca pe vremea in care a lucrat la Battelle, a examinat un fragment dintr-un OZN prabusit, avand pe ea stranii semne hieroglifice. Si membrii familiei sale povesteau despre interesul special pe care el il avea pentru OZN-uri si extraterestri.
S-a mai aflat si faptul ca metalurgul de la Battelle, Howard Cross, era, printr-o bizara coincidenta, colaborator acoperit al proiectului Blue Book, dedicat fenomenului OZN, si ca el a fost cel care a "sadit" ulterior studiile privind aliajele de titan in laboratoarele Oficiul de Cercetari Navale.
Bragalia l-a contactat in aprilie 2011 si pe colonelul Richard Weaver, autorul raportului Air Force din 1994 intitulat "Raportul Roswell – caz inchis" in care se afirma ca la Roswell s-a prabusit doar un balon din proiectul Mogul. Weaver a recunoscut ca stia despre marturiile privind resturile metalice care dupa indoire isi recapatau forma, dar nu cunostea cercetarile privind nitinolul. A mai adaugat ca, intr-adevar, materialele utilizate la baloanele proiectului Mogul, desi flexibile, nu aveau proprietatea de a reveni la forma initiala. Weaver nici nu si-a pus problema unde au putut fi sa ajunga resturile adunate, considerand de datoria sa doar examinarea documentelor la care a avut acces.
Bragalia mai citeaza si cateva rapoarte ale unor persoane care pretindeau ca au atins cu mana lor un OZN si care afirmau ca acestea, "desi metalice in aparenta, aveau elasticitatea cauciucului".
DAN D. FARCAS
Comentarii