Rapiti de OZN-uri

          Un testament legat de omuletii verzi
          
          J. Allen Hynek (1910-1986) a fost profesor de astronomie la Universitatea statului Ohio din Columbus, apoi decan si director al centrului de cercetari astronomice de la Universitatea din Evanston (Illinois).

          Un testament legat de omuletii verzi
          
          J. Allen Hynek (1910-1986) a fost profesor de astronomie la Universitatea statului Ohio din Columbus, apoi decan si director al centrului de cercetari astronomice de la Universitatea din Evanston (Illinois). Consultant timp de doua decenii al Air Force, el a avut acces la cea mai vasta arhiva de date privind observatiile OZN. Între altele, Hynek a stabilit si sistemul de clasificare a observatiilor în „întâlniri de gradul 1, 2, 3” etc.
          
          Coautor al cartii „The Night Siege” (1987), consacrata faimoaselor aparitii OZN de pe valea fluviului Hudson, începute în decembrie 1982, Hynek a scris la 30 august 1985 un eseu intitulat „Radacinile automultumirii” (The roots of complacency), care însa n-a mai fost inclus în volum si a ramas mult timp inedit, deoarece la scurt timp dupa aceea sanatatea astronomului s-a deteriorat iar în aprilie 1986 el s-a stins din viata. Ne facem o datorie sa redam mai jos un rezumat condensat al acestui veritabil testament stiintific.
          Nu departe de New York City s-a petrecut ceva uluitor: sute de persoane cu o buna pregatire, aflate la mare distanta între ele, au vazut si au descris acelasi obiect urias, în forma de „V” sau de bumerang, acoperit de lumini stralucitoare, miscându-se foarte încet, în apropierea solului. Nu a fost o himera. Pe foarte circulata autostrada „Taconic Highway”, masinile s-au oprit iar pasagerii au urmarit nauciti, îngroziti sau dezorientati, spectacolul. Acest fenomen s-a petrecut de multe ori, de-a lungul mai multor ani.
          
          Nimeni nu reactioneaza
          
          Totusi, media din întreaga lume, tot timpul avida de senzational, a ramas surda. Doar ziarele, radiourile sau televiziunile locale au publicat scurte stiri, asupra carora nu s-a revenit. Faptul ca sute de navetisti din zonele suburbane, în principal cu o buna pregatire, au ramas uimiti si cuprinsi de veneratie sau groaza, nu constituie oare o garantie suficienta pentru a declansa un comentariu din partea mass media? Politia a fost si ea neglijenta, esuând în datoria sa de a-i asista pe cei ce au sunat îngroziti sau extaziati la mai multe posturi de politie. Exista înregistrarile pe banda ale acestora. Militarii au esuat în a asigura siguranta publica în fata unei posibile invazii. Autoritatea Federala de Aviatie a esuat în a asigura respectarea regulilor de siguranta a zborurilor, a celor de iluminare a aparatelor de zbor, în conditiile în care obiectul trecea, riscant, la rasul acoperisurilor. A fost ca o boala, ca un virus al unei apatii mortale, al indiferentei fata de datorie, de care s-au contaminat cu totii… în afara de martorii evenimentelor… Oamenii de stiinta, pentru care un astfel de eveniment ar trebui sa reprezinte un interes extraordinar, au esuat în a-si respecta juramântul „hipocratic”, de a examina atent orice mister iesit din comun pe care-l întâlnesc. Sunt sute de casete si mii de depozitii, scrise de martori credibili, despre evenimentele petrecute. Exista si fotografii si înregistrari video. Acestea sunt dovezi. Doar un reporter inept, care nu s-a obosit sa arunce macar o privire asupra teancului de benzi magnetice si a altor materiale acumulate, a afirmat ca era desigur vorba de o formatie de avioane usoare – concluzie absolut de nesustinut, daca se examineaza faptele.
          
          De ce?
          
          Care sa fie cauza indolentei? De vina se pare ca e natura umana. Mintea omeneasca are limite privind acceptarea si raspunderea. În istoria stiintei exista nenumarate exemple în acest sens. Vesnica lupta a pionierilor pentru noi orizonturi a fost mereu sabotata si minimalizata de catre cei incapabili, cei cu mentalitati de tipul „nu va zbura niciodata” sau „asa ceva nu e posibil”. Si daca ceva nu e posibil, n-are sens – desigur – nici sa ne gândim la el, nici sa vorbim despre el. Întrucât „asa ceva nu poate exista”, daca cineva ar spune totusi ca exista, este clar ca s-a înselat, deci n-are rost sa mai verificam… Este ca si cum o idee complet noua ar „supraîncalzi circuitele mintii omenesti” si sare siguranta. Când se atinge acest punct de ruptura, mintea colectiva ignora cu buna stiinta realitatea patenta, pe care n-o poate accepta. La fel s-a întâmplat si în al doilea razboi mondial, când nimanui nu-i venea sa creada stirile despre holocaust. „Bumerangul” si holocaustul sunt doua exemple izbitoare despre ce anume se întâmpla când mintea colectiva ignora voit evidenta. Dar istoria a aratat ca vine totdeauna un moment în care zagazurile informatiilor si ale întrebarilor se rup, uneori catastrofic, dupa care, iata, marii întelepti, printr-o turnura total irationala, vor spune „Oh, dar noi am stiut asta tot timpul”.