Inceputul erei spatiale, acum mai bine de jumatate de veac, a dat prilejul omenirii sa faca, asa cum de altfel s-a si exprimat candva primul pamantean ajuns pe Luna, un „salt urias”. De atunci, adica dupa lansarea primului satelit, Sputnik, nu a trecut practic an fara sa asistam la trimiterea in spatiu a unei sonde spatiale si, mai tarziu, a unei navete cu echipaj uman. In ultima vreme, turismul spatial pare sa devina o optiune tot mai des luata in considerare de semenii nostri mai „potenti” financiar. Dar calatoria spre astre pare sa reprezinte nu doar un prilej de descoperiri stiintifice sau o modalitate de divertisment, ci si sansa unei redescoperiri a sinelui si chiar a unei stranii si fascinante intalniri cu divinitatea.
In februarie 1971, astronautul Edgar Mitchell, aflat la bordul navetei Apollo 14, traia o senzatie ciudata, denumita ulterior „efectul de panoramare”. El se descria ca simtindu-se cuprins de un sentiment de conectare la intregul univers. Brusc, spunea astronautul american, a avut senzatia unei stari de beatitudine, de atotcunoastere si de atemporalitate care-l coplesea: „M-am simtit dintr-o data legat profund de fiecare atom al fragilei planete pe care o vedeam prin hubloul navetei si de fiecare atom din univers. Si am avut revelatia ca Pamantul nu este o alcatuire oarecare de minerale si lichide, ci o fiinta vie”.
„Extazul cosmic”: din creier sau din afara lui?
Mitchell nu a fost singurul astronaut care a trait acest sentiment de „conexiune cosmica”, absolut euforic. Rusty Schweikart il experimentase deja, pe 6 martie 1969, in timpul unei iesiri in spatiu, la bordul navetei Apollo 9. „Cand dai ocol Pamantului, de la mare departare, ajungi sa te identifici total cu el, ca si cum ai simti ca se rupe o bucata din tine daca te-ai indeparta prea mult”, afirma el. Experiente de acest gen i-au intrigat pe oamenii de stiinta, care au cautat sa le gaseasca o explicatie. „Efectul de panoramare” sau acutizarea convingerii ca toate lucrurile din univers sunt conectate sinergic, parea ceva similar cu trairile religioase descrise de calugarii budisti sau de cei care practica meditatia Zen. De unde veneau ele?
Neurologul american Andy Newberg, specialist in medicina spatiala, incearca sa identifice procesele care se deruleaza in creier atunci cand cineva experimenteaza calatoria spatiala. In urma cu doi ani, Newberg a facut o descoperire revolutionara, identificand markerii neurologici ai creierului aflat in stare de constiinta modificata, la calugari in rugaciune sau yoghini in meditatie. Savantul american poate preciza care sunt regiunile cerebrale legate de aceste experiente mistice si cauta acum sa observe daca ele coincid cu regiunile activate in timpul trairii „efectului de panoramare”.
In acest scop, vor fi instalate la bordul unei navete spatiale o serie de dispozitive pentru investigatii neurologice, creierul subiectului urmand sa fie studiat astfel „pe viu”, in timp ce simte starile respective. Cea care va face obiectul investigatiilor este Rita Andersen, o turista spatiala ce urmeaza sa plece in cosmos la bordul avionului-racheta Kistler. Spre deosebire de Newberg, care porneste de la premisa ca starile de beatitudine sunt generate de insusi creierul uman, Edgar Mitchell este convins, dupa experienta traita, ca dimpotriva, creierul doar receptioneaza senzatiile de contopire cu universul si le traieste intens.
„Practic ar fi vorba despre un extaz cosmic, similar celui mistic. Dar cred ca teologii si savantii s-au inselat in privinta zeilor, considerandu-i prea mici. De fapt, exista o singura forta atocuprinzatoare. Ca ii spunem Dumnezeu sau ii gasim un alt nume, aceasta forta este eterna si resimtita de toate fiintele inteligente din univers. Calugarii sau initiatii au gasit-o prin rugaciune sau meditatie. Eu am calatorit spre ea”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii