Sunt, iata, 159 de ierni de cand, intr-o zi inghetata de Gerar venea pe lume fiul cel ager la minte, priceput la stih si inversunat la vorba al caminarului Eminovici. Si multe ierni s-au scurs de cand el ne-a parasit, lasand in urma, drept mostenire, cea mai frumoasa alcatuire a limbii romanesti din cate s-au faurit vreodata. Dar astazi am uitat de Eminescu. Si cine mai are nevoie de el? Privim in jur si vedem o lume la fel de straina si de rece fata de poezie si de sensibilitate ca si iarna de-afara. Dar iarna de-afara va trece, iarna din oameni le va potopi poate mereu sufletele rebegite de frigul unei vesnice tranzitii, in care continua sa fie lacomi, egoisti si robi ai unui mercantilism feroce, zelosi inchinatori la zeul risipei, care le sopteste ispititor prin supermarketuri, pe ritmuri ametitoare, obsedante si subliminale: consuma, consuma, consuma…
Cine mai stie astazi de viersul divin al poetului nepereche, intr-o astfel de lume? Poate liceeni, sfiosi, cu tuleie abia mijite, care-i strecoara iubitei, in banca, alaturi de un trandafir si cateva randuri dintr-o poezie eminesciana. Dar pe acestia ii numeri pe degete, intr-o mare de tineri cu mintile manelizate, pentru care singurele versuri cunoscute au in coada, neaparat: „sa moara dusmanii/cand eu numar banii”… Poate oamenii altor generatii, care au invatat sa-l iubeasca pe Eminescu in timpurile de restriste, cand ii citeau poeziile la lumina lumanarii, tremurand de frig, si gaseau in ele un balsam, o alinare pentru toate suferintele lor. Poate dascalii, mereu batjocoriti, singurii de la care elevii mai pot afla cate ceva despre gloria altor vremuri…
Prea putini sunt, totusi, cei care isi mai amintesc de Luceafar, prea putini cei ce mai indraznesc sa ridice ochii spre stele. Ca pe un Christ rastignit a doua oara, de s-ar intoarce acum printre oameni, ei l-ar primi pe Eminescu la fel de reci si de neinduratori ca si acum un veac si jumatate. Condeiul sau acid i-ar infiera pe toti, asa cum facea si acum o suta si ceva de ani. Dar cui i-ar pasa?
Lumea de azi nu s-ar schimba cu nimic si nici cuvintele frumoase, nici invectiva spumoasa n-ar putea schimba niste oameni ce nu vor sa fie schimbati. Asa ca tu, Eminescu, poetule al neamului meu, ramai sa-ti porti nemurirea intre astrii cu care te asemeni, lasandu-ne dara pe noi, biete „musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul”, sa ne traim mai departe efemerele placeri, intr-un timp in care poezie inseamna – vai, cata dreptate avea sarmanul Dionis – saracie…
GABRIEL TUDOR
Comentarii