Sa ne închipuim urmatorul scenariu: suntem în 17 august, 2010, orele 24. Radarele militare din Greenford, California, semnaleaza o racheta care tocmai a fost lansata de o tara ostila.
Sa ne închipuim urmatorul scenariu: suntem în 17 august, 2010, orele 24. Radarele militare din Greenford, California, semnaleaza o racheta care tocmai a fost lansata de o tara ostila. Calculatoarele indica tinta acesteia: coasta de vest a SUA, mai precis, orasul San Francisco. În timp ce racheta ajunge în atmosfera înalta, un flash imens inunda cerul. E vorba de interventia unui fascicul laser care dezintegreaza racheta în mai putin de o secunda… Acest posibil scenariu a stat la baza resuscitarii proiectului „razboiul stelelor” în martie a.c., proiect pe care Senatul american l-a aprobat în 1983 sub mandatul presedintelui Reagan. În acea vreme proiectul avea în vedere construirea unei gigantice retele de sateliti capabili sa doboare orice racheta balistica care s-ar apropia de teritoriul american. O data cu sfârsitul razboiului rece, acest proiect a fost „abandonat”. Adevarul e ca cercetatorii americani n-au renuntat cu totul la acest proiect. Ideea reluarii acestuia e deocamdata doar o declaratie de intentie care nu prevede data la care proiectul va deveni operational si nici marimea bugetului. Într-o baza a US Air Force din Los Angeles se fac pregatiri pentru realizarea unor sateliti echipati cu lasere capabile sa distruga rachete la numai câteva secunde dupa lansare. Proiectul numit SBL (Space Based Laser) consta în desfasurarea a 20 de sateliti în spatiu, plasati pe orbita la 1500 km de Pamânt. Aceste aparate permit distrugerea rachetelor balistice la o distanta de 4500 km în mai putin de 10 secunde. În cazul în care ar fi lansate numeroase rachete balistice în acelasi timp, fiecare laser ar avea posibilitatea sa-si redirijeze fasciculul de raze în timp de o secunda, satelitul dispunând de o autonomie de tir oscilând între 200 si 500 de secunde. În aceste conditii fiecare laser ar fi capabil sa distruga aproximativ 100 de rachete balistice. Dupa epuizarea rezervelor de energie, satelitii vor putea fi reîncarcati cu ajutorul navetelor spatiale. Pentru a atinge performantele dorite, laserul ar trebui sa dezvolte o putere de peste 2,2 milioane de wati iar satelitul sa cântareasca aproximativ 30 de tone, adica de peste trei ori greutatea telescopului spatial Hubble! Greutatea satelitului constituie deocamdata unul din punctele nevralgice din punct de vedere economic, întrucât plasarea pe orbita a unui singur kilogram de material costa nu mai putin de 40000 dolari. Pâna în anul 2003, însa, concernele Boeing si Lockheed Martin s-au angajat sa realizeze, în cooperare, primul lansator greu american – rusii avându-l deja -, capabil sa plaseze pe orbita circumterestra o încarcatura de 30 de tone. Modul de functionare a unui astfel de satelit gigant este extrem de simplu: pentru obtinerea unei raze laser de mare putere, cele doua gaze, fluor si hidrogen, sunt „arse” în camera de combustie a satelitului. Moleculele „excitate” produc o veritabila avalansa de fotoni de mare energie. Fotonii eliberati din aceasta camera trec într-un rezonator optic în care doua oglinzi plane, paralele – aflate la extremitatile rezonatorului – îi orienteaza în aceeasi directie, transformându-i în fascicul laser. Acesta este dirijat spre oglinda principala, de asta data una concava, fiind concentrat la maximum si orientat spre tinta cosmica vizata. Oglinda principala a laserului va fi realizata din fragmente ce pot fi pliate în vederea transportului pentru ca, dupa plasarea pe orbita a satelitului, sa se desfasoare automat. Specialistii opteaza pentru oglinzi cu suprafata mare, de circa 10 m diametru. Cu cât oglinzile sunt mai mari, cu atât va fi nevoie de o cantitate mai mica de gaze combustibile (fluor si hidrogen) pentru alimentarea laserului. Armata americana dispune în prezent de lasere capabile sa distruga de la distanta câtiva metri cubi de aluminiu. Astfel, laserul „Miracl” a reusit, la 17 octombrie 1997, sa distruga de pe Terra un satelit militar american aflat pe orbita! În prezent este în curs de finalizare un nou tip de satelit capabil sa detecteze si sa identifice cu aparatura aflata la bord obiecte mai mici de un metru, aflate
oriunde pe suprafata Terrei. Un proiect, asadar, deosebit de ambitios realizabil peste 5-10 ani, sustinut de concernele care ar obtine contracte fabuloase si de catre politicienii care mizeaza pe opinia publica americana, favorabila realizarii unor sisteme sigure de aparare.
Terapia care „rescrie” amintirile din copilarie
Criticile din copilarie îi pot face pe oameni sa poarte cu ei...
Comentarii