Microbii care ne protejeaza

          VACCINARE Sunt situatii în care o infectie conduce la o „vaccinare” a organismului împotriva eventualelor actiuni „rebele” ale propriului sistem imunitar.
          
           În ultimii ani, imunologii au putut constata cã, în mod tot atât de capricios, sistemul imunitar reactioneazã imprevizibil sub impactul unor boli, iesind întãrit nu doar împotriva unei noi infectii cu germenii care le-au provocat, ci si împotriva unor „acte de indisciplinã” ale propriilor celule, de naturã a provoca maladii autoimune.

          VACCINARE Sunt situatii în care o infectie conduce la o „vaccinare” a organismului împotriva eventualelor actiuni „rebele” ale propriului sistem imunitar.
          
           În ultimii ani, imunologii au putut constata cã, în mod tot atât de capricios, sistemul imunitar reactioneazã imprevizibil sub impactul unor boli, iesind întãrit nu doar împotriva unei noi infectii cu germenii care le-au provocat, ci si împotriva unor „acte de indisciplinã” ale propriilor celule, de naturã a provoca maladii autoimune.
           Statisticienii, mai întâi, iar apoi si imunologii au constatat cã, în absenta unor boli, datoritã unor sustinute si eficiente mãsuri de igienã, se înregistreazã o crestere a frecventei unor maladii autoimune, cum ar fi diabetul sau scleroza în plãci. Cercetând repartitia pe glob a unor asemenea maladii, ei au constatat o crestere regulatã de-a lungul unei axe sud-nord si est-vest, deci dinspre tãrile cu un temperament „latin”, mai putin dispuse a gândi în fiecare clipã la pericolul unei infectii, spre tãrile în care igiena este o adevãratã obsesie, precum în tãrile nordice. Asadar, frecventa aparitiei unor boli autoimune este, în mod paradoxal, direct proportionalã cu absenta altor boli de naturã infectioasã (exogenã).
           Efectul pervers al excesului de igienã, de a favoriza un anumit grad de „anemiere” a fortelor sistemului imunitar, un fel de lipsã de antrenament tradusã printr-o lipsã de eficientã, la nevoie, era deja cunoscut. Nimeni nu putea însã presupune cã, acelasi sistem imunitar, „anemiat” prin nefolosirea sa în scopul luptei cu agresiunile externe, s-ar putea întoarce împotriva celulelor propriului organism, consumându-si astfel „potentialul rãzboinic” neutilizat. Or, tocmai acest lucru par sã-l indice statisticile.
           O datã cu aceastã constatare, de ordin extramedical, respectiv statistic, cercetãtorii au declansat o veritabilã campanie de cercetãri de laborator, pe animale, spre a vedea dacã aceastã interpretare se confirmã sau dacã, desi existent, fenomenul nu are nimic de a face cu igiena, intervenind alti factori, încã necunoscuti. Astfel, soareci apartinând unei linii pure genetic, cunoscuti sub numele de „soareci NOD”, au fost înmultiti în conditii de perfectã igienã, feriti de orice contact cu vreun germen infectios, mergându-se pânã la aducerea lor pe lume prin cezarianã, urmatã de izolare imediatã în mediu steril. Or, de la o generatie la alta, acesti soareci au prezentat o crestere a frecventei aparitiei diabetului de la 40 la sutã, la 60 la sutã din exemplare. La capãtul acestei experiente s-a încercat si derularea ei în sens invers si s-a constatat cã simpla infectare cu diversi virusi a acestor soareci, „sterili” din punct de vedere infectios, sau chiar simpla lor infectare cu diversi paraziti (în spetã oxiuri) a condus la o scãdere a numãrului de cazuri de diabet. Demonstratia era fãcutã.
          Mecanismul acestei autoimunizãri contra propriilor limfocite rãmâne misterios. S-a emis totusi ipoteza cã infectia respectivã ar induce o sporire a productiei de citokine regulatoare emise de anumite limfocite, denumite Th2, acestea având o actiune antagonistã cu cea a limfocitelor Th1, reputate a avea un rol primordial în aparitia celor mai multe maladii autoimune. Dar proba experimentalã a acestui mecanism nu a fost încã realizatã. Simpla constatare a acestui fenomen a condus, totusi, la ideea posibilitãtii protejãrii populatiilor expuse la maladii autoimune prin infectarea lor voluntarã cu virusi relativ benigni, cum este cazul celui folosit în vaccinarea BCG contra tuberculozei. Aceastã tehnicã ar deschide calea unor terapii revolutionare în prevenirea maladiilor autoimune.
           Deocamdatã, cercetãtorii se izbesc de acelasi comportament bizar si aleator al sistemului imunitar, vaccinarea având uneori tocmai efectul contrar. S-a citat, astfel, aparitia unor cazuri de diabet, tocmai drept urmare a vaccinãrii BCG, sau cazuri de sclerozã în plãci ivitã în urma campaniilor de vaccinare contra hepatitei B. Legãtura între vaccinãri si respectivele boli autoimune nu are încã o dovadã experimentalã, dar statisticile par sã o sugereze.