Premiera in medicina româneasca      O INIMA NOUA BATE IN PIEPTUL UNUI TÂNA

    
     Convorbire cu dr. SERBAN BRADISTEANU    
         
     – Stimate Domnule Dr.
    
     Convorbire cu dr. SERBAN BRADISTEANU    
         
     – Stimate Domnule Dr. Serban Bradisteanu, de când ati inceput sa va gânditi la acest transplant?    
     – Din 1982-1983, când am participat la primul transplant de cord in echipa spitalului Brussé din Paris, condusa de Profesorul Alain Carpentier.- Care a fost contextul favorabil si când ati inceput pregatirea? – Pregatirea pentru transplantare a fost permanenta. Toata pregatirea mea de chirurg pentru chirurgie cardiaca, apoi organizasem la Timisoara centrul de cardiologie si chirurgie cardiaca, cu toate dotarile necesare pentru un transplant de cord… Doream sa-l fac acolo, insa nu am avut in acel moment legislatia privind prelevarea de organe de la cadavru. La aparitia legislatiei, nemaifiind la Timisoara, nu am putut sa-mi indeplinesc dezideratul. Am venit la Spitalul de Urgenta al Municipiului Bucuresti, am inceput sa organizez aici o sectie de chirurgie cardiaca competitiva si in acelasi timp sa antrenez aceasta echipa in vederea unei eventuale transplantari.    
     – Acum câtva timp se vorbea despre Spitalul de Urgenta ca despre o posibila banca de organe…    
     – Problema unei banci de organe este cu totul altceva. Nu putem vorbi de banca de organe la tesuturi de genul rinichiului sau al cordului – numai pentru piele, oase, pentru alte tipuri de tesuturi. Este esential ca timpul scurs de la prelevarea organului pâna la implantarea lui sa fie cât mai scurt. Si in aceasta situatie mi se pare absolut normal ca acolo unde exista un centru puternic de recoltare de organe si de mentinere in viata a potentialilor donatori, sa existe si posibilitatea unei transplantari. Deci noi nu putem spune ca avem banca de organe – noi suntem pregatiti sa intretinem in viata o moarte cerebrala, sa facem recoltari daca este cazul si bineinteles ca daca pe listele noastre de asteptare nu exista pacienti care sa poata primi aceste organe, sa le punem la dispozitia tuturor centrelor de transplant, fie ca sunt din tara sau strainatate.    
     – Cum ati ajuns de fapt la aceasta operatie?    
     – Cazul a fost foarte simplu. In momentul in care am fost anuntati ca exista un potential donator cu un grup compatibil cu doi bolnavi, de fapt, aflati pe lista noastra de asteptare, am luat decizia sa intram in alerta si in pregatirea pacientilor. Am urmarit o pregatire pentru amândoi in toate etapele. Amândoi au fost chemati si asteptau decizia echipei de histocompatibilitate. Pregatirile, pâna la un anumit moment, au mers impreuna. In momentul in care centrul de histocompatibilitate a dat raspunsul – raspuns care a coincis si cu decizia noastra, intrucât pacientul tânar suferise un stop cardiac cu resuscitare si era, as spune, poate mai potrivit ca talie a cordului donatorului – am hotarât ca el sa fie beneficiarul cordului donat.    
     – …Asa cum s-a intâmplat si la primul zbor cosmic românesc, când cei doi cosmonauti s-au pregatit impreuna si nu au stiut pâna in ultimul moment care va fi cel care va urca pe nava… V-ati temut totusi de posibilitatea unei respingeri? Care este situatia actuala?    
     – Sigur ca te astepti la un fenomen de respingere a unui organ grefat, care este „non-self”, cum spunem noi, deci nu este recunoscut de sistemul de aparare al organismului. Beneficiem insa de toate achizitiile tehnicii. Aici mi-ar placea sa subliniez putin faptul ca intârzierea transplantului in tara noastra ne-a facut sa sarim peste o perioada de pionierat când au fost testate metode de imunosupresie, medicamente, au fost descoperite medicamente noi, care au facut in final transplantarea mult mai sigura decât pe timpul lui Cristian Barnard. Toate aceste achizitii, le-as spune eu, ale farmacologiei, ale tehnicii de ingrijire, sunt in folosul bolnavilor si vor fi in continuare.    
     Deci: posedând acest arsenal, zic eu, destul de complex si bogat, speram sa putem tine in mâna tendintele normale de respingere ale unui organism fata de un organ grefat in el. Faptul ca am depasit perioada de rejet supraacut de pe masa de operatie, care se putea declansa in momentul in care intra in contact sângele receptorului cu organul donatorului si faptul ca suntem, iata, la o saptamâna dupa transplant, cu o evolutie normala (trebuie sa va spun ca astazi 29 octombrie bolnavul a cerut televizor pentru ca se plictiseste si a trebuit sa-i dam un televizor in camera lui sterila, si iata ca se gândeste deja la diverse lucruri) este ceva incurajator, as spune eu, si o speranta si pentru noi si pentru el ca lucrurile merg bine in continuare.    
     – Cum va simtiti acum, dupa realizarea acestei mari premiere in medicina româneasca?    
     – Agasat de presa!