1) În Etiopia cercetatorii au descoperit fosile proaspete de oameni primitivi

          Oameni sau maimute?
          
          Ca si în cazul anuntarii catastrofelor naturale probabile si imposibile, presa mondiala anunta din când în când si noi descoperiri stiintifice. Doar pentru a demonstra ca cercetatorii stau la pânda si se înfrunta cu enigmele lumii.

          Oameni sau maimute?
          
          Ca si în cazul anuntarii catastrofelor naturale probabile si imposibile, presa mondiala anunta din când în când si noi descoperiri stiintifice. Doar pentru a demonstra ca cercetatorii stau la pânda si se înfrunta cu enigmele lumii. Unele descoperiri, cum se dovedeste ulterior, sunt fanteziste, altele de-a dreptul serioase.
          
          Revista Nature a anuntat saptamâna trecuta descoperirea în nord-estul Etiopiei a unor noi fosile de ardipiteci, un fel de hominizi primitivi, considerati de unii cercetatori drept stramosi ai omului în vreme ce altii considera ardipitecii doar niste maimute de talie mare. Este vorba despre resturile a noua indivizi, despre care se spune ca au o vechime de 4,3-4,5 milioane de ani, compuse din dinti, fragmente de maxilar, de mâini si de picioare, dupa cum a precizat Sileshi Semaw de la Institutul CRAFT Stone Age al Universitatii Indiana, atribuite speciei „Ardipithecus ramidus”, descrise în 1994 de Tim White de la Universitatea Berkeley (California). Initial, Tim White a prezentat descoperirea sa ca apartinând unui australopitec, dar câteva luni mai târziu si-a schimbat parerea, fortând pentru acest hominid un gen aparte pe care l-a numit „Ardipitecus”. De altfel cercetatorul a declarat ca e în posesia unui schelet complet al acestui „hominid” pe care însa nu l-a aratat niciodata. În anul 2001, un doctorand etiopian la Berkeley, Yohannes Haïlé-Sélassié, a anuntat ca a descoperit o noua forma de ardipitec în vârsta de 5,6 milioane de ani pe care l-a descris ca fiind o sub-specie, „Ardipithecus ramidus kadabba”. Evident, unii cercetatori n-au întârziat sa se întrebe cum se poate stabili vârsta unei fosile atunci când materialul este atât de sarac. Un an mai târziu, Yohannes Haïlé-Sélassié si Tim White au revenit la diagnosticul lor pornind de la câtiva dinti suplimentari si au prezentat acest ultim ardipitec ca fiind o specie distincta „Ardipithecus kadabba”. Problema este ca tot mai multi paleontologi se întreaba daca ardipitecul merita sa fie plasat pe o linie umana sau daca, nu cumva, acesta este mai curând un stramos al gorilelor si cimpanzeilor. Echipa lui Sileshi Semaw nu raspunde la aceasta întrebare, dar îsi sustin teoria bazându-se pe mediul propriu si altor animale gasite în acest loc, pe analiza solului si pe informatiile mediului înconjurator în care a fost descoperit hominidul. Cu milioane de ani în urma, spun cercetatorii, regiunea Afar, din nord-estul Etiopiei, era compusa dintr-un mozaic de zone umede (mlastini, cursuri de apa) si din savane ierboase, expuse la perioade de seceta. Cu toate acestea, subliniaza cercetatorii, nu este înca foarte clar care dintre aceste zone erau cele cautate de ardipitecii vremii…
          
          2) Luna celor 10.000 de lacuri
          
          Cautarea înfrigurata a apei pe Marte de catre sondele americane poate primi o lovitura prin noua descoperire facuta de sonda spatiala europeana Huygens care de curând a poposit pe satelitul Titan al planetei Saturn. Dincolo de aceasta întâmplare, un fapt cu totul spectaculos a atras privirea cercetatorilor: imaginile transmise de sonda înainte de a se distruge în urma impactului cu solul sugereaza ca pe Titan exista pâraie, râuri si lacuri alimentate de o ploaie, nu pamânteasca, ci de metan! Aceasta concluzie a fost comunicata în cadrul unei conferinte de presa organizate de echipa responsabila cu misiunea Huygens. „Avem dovada mai multor procese similare cu cele de pe Pamânt, cum ar fi ploi, eroziuni si abraziuni cu substante extrem de exotice” a declarat cercetatorul Marty Tomasko. Si toata lumea e de acord ca aceste procese nu sunt doar de domeniul trecutului îndepartat, ci sunt procese active. Este aproape sigur ca lichide care curg pe suprafata lui Titan au sapat canale între dealuri de gheata. „Lichidul se afla la câtiva centimetri sub suprafata satelitului. Sentimentul nostru este ca în locul în care am aterizat trebuie sa fi plouat nu cu mult timp în urma. Regiunea în care am aterizat este una arida. Albiile râurilor sunt secate mai tot timpul. Apoi, când începe sa ploua, avem lichid la suprafata. Se formeaza balti dupa care metanul lichid intra în sol si ele seaca” a mai spus Tomasko. Observatii interesante, care arunca în umbra nesfârsitele povesti cu apa de pe Marte (care nu exista), ca sa nu mai vorbim despre celebrele sale „canale”, si care deschid calea unor teorii mai aproape de realitate decât speculatiile cu aer „stiintific”.