13 ani în anticamera lui Dej

          Sub acest titlu, Paul Sfetcu publica la Editura Fundatiei Culturale Române un interesant jurnal dintr-o perioada întunecata a României, cea a anilor ’50 pâna la jumatatea anilor ’60.
          Un document istoric, fara îndoiala, care se citeste cu interes, dar care are o hiba esentiala: credibilitatea.

          Sub acest titlu, Paul Sfetcu publica la Editura Fundatiei Culturale Române un interesant jurnal dintr-o perioada întunecata a României, cea a anilor ’50 pâna la jumatatea anilor ’60.
          Un document istoric, fara îndoiala, care se citeste cu interes, dar care are o hiba esentiala: credibilitatea. Probabil amintirile sunt adevarate, desi si aici, ca în cazul oricarui jurnal, ele pot juca feste, dar întreaga retea de amintiri si descrieri a „sefului” Dej pluteste parca în aer. Si asta pentru ca îi lipseste tocmai fundalul social al vremii. Timpurile erau pline de convulsii, dictatura comunista era crunta, oameni nevinovati zaceau în puscarii doar pentru ca un vecin îl turna pe altul la securitate ca asculta radio Londra, saracia era endemica, teroarea domina. Si în cartea sefului de cabinet al celui care conducea România în acei ani nimic din toate acestea nu razbate. Parca totul se întâmpla într-o gradina în care trandafirii înfloreau a doua oara si peste ei trona blajina si întelegatoare figura „sefului”. Credibilitatea informatiilor este dinamitata. În rest lucruri de retinut si în general acceptabile. Cum ar fi faptul ca fata „sefului”, „actrita” Lica Gheorghiu era o fiinta capricioasa care-i cerea sefului de cabinet, adica lui Paul Sfetcu, servicii de neacceptat, nepotrivite firii si îndatoririlor sale. Si care îl pâra pe acesta lui taica-su. Alte informatii sunt mai greu de digerat. Cum ar fi de pilda portretul idilic al „sefului”: „Gheorghiu-Dej a fost si a ramas un om sentimental, trasatura dominanta a caracterului sau”. Mai departe, stiti care era atitudinea „sefului” fata de religie, în acei ani de campanie ateista si de înfricosare a populatiei? Ne spune Paul Sfetcu: „Se declara ateu, dar se manifesta fata de credintele religioase , fata de slujitorii cultelor si fata de credinciosi îngaduitor si tolerant. A indicat chiar ca propaganda ateist-stiintifica sa fie facuta în asa fel încât sa nu jigneasca credinciosii si sentimentele lor”. Afirmatii care îti smulg în cel mai bun caz un zâmbet amar. Parca si vezi, luându-te dupa aceste afirmatii „de prima mâna” cum securitatea de pe vremea lui Dej ducea acasa credinciosilor lumânari pentru biserica si cum ducea în brate femeile în vârsta pâna la biserica. Iata cum este pomenita perioada de samavolnicie a perioadei dejiste, aproape tangential si cu sfiala, totul însa în culori pastelate: În toamna lui 1952, Gheorghiu-Dej a primit în audienta pe mama unui tânar violonist ce fusese internat într-un lagar de munca. „Sefu” anuntase femeia ca o poate primi la sediul Consiliului de Ministri la ora 23. Nedumerita de ora, femeia refuzase sa vina de teama sa nu ajunga într-un loc asemanator cu cel în care se afla fiul sau. „O asemenea stare de spirit la oameni nu ne face cinste” a comentat „seful”. ..Uite asa pierdem noi valorile…” Din nou, apare un zâmbet în coltul gurii, ca si când toate acele faradelegi nu fusesera construite de regimul lui Dej, cu binecuvântarea lui si cu ajutorul neprecupetit al securitatii acelor vremuri. Câta credibilitate e în spatele acestui gen de amintiri? Aproape zero. Nici un alt om politic al vremii, din jurul lui Dej, nu iese asa de bine în amintiri ca „sefu”. Ion Gheorghe Maurer avea patima vânatorii si nu-l interesau treburile tarii, fiind mereu la distractie, pe teren. De aceea, Paul Sfetcu îsi aminteste ce program i-a facut Dej lui Maurer: „Am stabilit ca de luni pâna vineri inclusiv sa lucreze la Consiliul de Ministri. Daca vrea vânatoare sa se duca sâmbata si duminica, altfel nicidecum”. Cu putin înainte de a muri, Dej a vrut sa le dea peste nas sovieticilor la o receptie la Varsovia. Iata cum îsi aminteste Paul Sfetcu explicatia sefului sau: „Am urmarit prin aceasta sa-i avertizez ca pe viitor, noi, românii, vom respecta cele propuse anterior fara a tine seama ca sovieticii se prefac a mai avea de discutat nu stiu ce, cu nu stiu cine, numai noi ceilalti sa simtim ca ei sunt mai importanti”. În acest fel se încheie, înaltator, portretul celui care ar trebui sa ne apara drept cea mai frumoasa figura a istoriei noastre. Si asta în timpul celei mai crunte perioade a istoriei noastre, cea a anilor 50.