Fascinatia unei legende

          Ma opresc în aceasta saptamâna la o carte mai speciala, nici proza, nici poezie. O carte dedicata unei mari sportive care a însemnat la vremea respectiva si proza buna, si poezia imponderabila: Iolanda Balas.

          Ma opresc în aceasta saptamâna la o carte mai speciala, nici proza, nici poezie. O carte dedicata unei mari sportive care a însemnat la vremea respectiva si proza buna, si poezia imponderabila: Iolanda Balas. Nascuta pe 12 decembrie 1936, la Timisoara, copilul a fost bucuria familiei Balas, desi s-a nascut mai degraba firava decât „zdravana si robusta”. Nimic din aceasta fragilitate nu anunta marea campioana de mai târziu. Activitatea sportiva a început-o în clasa a treia si atunci când cineva i-a strigat din tribuna „bravo, Iolly!”, acest lucru nu a ramas fara ecou, atâta vreme cât cea care rostise acele cuvinte era Luiza Ernst, campioana României la pentatlon. Drumul spre cariera sportiva fusese deschis si asta se întâmpla la clubul „Electrica” din oras. În cele din urma, Iolanda a ales saritura în înaltime. Alegere pentru o viata. Peste frânghia de rufe de-acasa a sarit 1,25 m. Pe stadion a sarit din prima peste stacheta ridicata la 1,30 m. În 1950, fetita de 14 ani sare 1,40 m si devine faimoasa, vestea ajungând pâna la Bucuresti. Iolanda Balas debuteaza în atletism cu ocazia Campionatelor Nationale ale României din 1951, pe fostul stadion al Republicii din Dealul Spirii. Sare din prima încercare 1,51 m, record al tarii! Iolly se muta la Bucuresti si intra în rândurile clubului Casa Centrala a Armatei. Uneori ai nevoie de un an de munca pentru a reusi un centimetru în plus la saritura în înaltime. În 1955, tot pe stadionul Republicii, Iolanda Balas sare 1,70 m! Anul 1956 era un an special, era anul olimpiadei de la Melbourne. Iolanda Balas tintea în sus, nu-si spusese ultimul cuvânt. Recordul mondial al momentului era de 1,74 si apartinea unei atlete britanice. Pe 14 iulie 1956, Iolanda Balas sare, la Bucuresti, 1,75 m si devine campioana mondiala la 20 de ani! Ambitioasa, fosta sportiva de la „Electrica” Timisoara a raspuns unui reporter, care pusese o întrebare tipizata: „Îmi doresc ceea ce îmi lipseste, aurul olimpic”. Dar la Melbourne n-a fost sa fie. Considerata de unii politruci ai vremii „tradatoare de tara”, Iolanda Balas avea sa-si demonstreze vointa si talentul iesite din comun patru ani mai târziu, la Olimpiada de la Roma din 1960, pe Stadio Olimpico. În vara acelui an, s-a întâmplat ceva incredibil. Campioana noastra mondiala si-a dorit nu doar un titlu olimpic, ci si o performanta. A sarit din prima 1,77, nou record olimpic, dar a cerut ridicarea stachetei la 1,81! A stabilit un al doilea record olimpic în doar câteva minute! Când a cerut ridicarea stachetei la 1,85 m tribunele, 100000 spectatori, au amutit. A reusit un al treilea record olimpic din a treia încercare. O superpremiera absoluta. Ca un gest de multumire pentru tribune, Iolanda Balas a mai cerut o ridicare a stachetei cu doi centimetri. Ceea ce era de-acum prea mult… Ma opresc, în finalul acestor rânduri, la o performanta pe care o tin si eu minte. La Bucuresti, în 1964, am urmarit la televizor, cred ca era o transmisiune în direct (?) saritura exceptionala de la Olimpiada de la Tokyo, momentul în care Iolanda Balas, nu doar ca a câstigat a doua medalie olimpica, dar a reusit un record olimpic uluitor: 1,90 m. tin minte si acum imaginea Iolandei Balas cu mâinile ridicate spre cer în secundele imediat urmatoare sariturii. Dintr-un motiv mai mult sentimental reproduc acea fotografie pentru cititorii mai tineri decât mine.