Poate parea ciudat astazi, dar orbit de dorinta de a deveni posesorul uriaselor bogatii ale aztecilor, Hernán Cortcs nu apucase sa vada Oceanul Pacific. Traversase de tanar Oceanul Atlantic, pe ruta initiata de Columb, ajunsese în Cuba, castigase încrederea guvernatorului Diego Velasquez, ce-l numise capitanul unei expeditii spre Mexic, apoi o pierduse, se îmbarcase si traversase marea Caraibelor, dar în tot acest timp nici prin cap nu-i trecuse ca dincolo, mai spre vest decat vestul în care ajunsese el, se afla un ocean urias, mult mai întins decat Atlanticul atat de familiar unora, la aceea vreme.
Si unul dintre temerarii care se încumetasera, atunci, la sfarsit de secol al XV-lea si început de nou secol, sa ia în piept asprimea unei întinderi de ape pe care Columb o traversase pentru a descoperi „al patrulea continent”, în urma cu doar cativa ani, în 1492, fusese un oarecare Vasco Nunez de Balboa. Despre acest spaniol se spune ca la 1500 a fost primul european care a vazut Oceanul Pacific si nu doar ca l-a vazut, dar a si anuntat lumea ca asa ceva exista.
Plecat în anul 1500 sa vada si el cu propriii sai ochi acea „Lume Noua” despre care se tot vorbea prin Europa, aventurierul Nunez a avut privilegiul, poate si datorita spiritului sau mai scrutator, de a vedea de pe varful unui munte o mare necunoscuta, pe care el a botezat-o imediat „marea sudului”, înflacarand imaginatia multor aventurieri ca el, care visau la o viata mai plina de adrenalina decat aveau pe batranul continent. Balboa, care a batut cu piciorul istmul Panama, a pus stapanire pe aceasta noua mare, e drept ca nu în nume personal, ci în numele coroanei spaniole.
A fost nevoie de doua decenii, pentru ca un alt mare aventurier si explorator, portughezul Fernand de Magellan, pornit pe o ruta maritima care a înconjurat Pamantul, sa boteze în 1520 acest urias si terifiant ocean cu un nume cald si linistitor, spunandu-i „pacific”, adica linistit. Si asta ca un omagiu pentru întelegerea si marinimia de care dadusera dovada aceste ape întinse fata de îndrazneata expeditie a lui Magellan.
O sa ne întoarcem, ceva mai încolo, si la acest moment crucial pentru omenire, dar acum mai ramanem în Mexic, locul în care Hernán Cortés punea la cale, exact în acelasi an 1520, în care Magellan se luptase cu Oceanul Pacific, distrugerea imperiului aztec. Si asta dupa ce, pe data de 8 noiembrie 1519, împaratul Moctezuma, naiv si superstitios, îl primise în capitala imperiului, Tenochtitlan, ca pe un trimis al zeului lor de capetenie, Quetzalcoatlin. Un sol gata sa îndeplineasca stravechea profetie care nu avea, însa, sa se mai adevereasca niciodata.
Pe o friza care decoreaza Capitoliul SUA, pictata între 1878 si 1880 de Constantino Brumido, ii putem vedea pe Cortés si Moctezuma fata în fata. Sa încercam sa ne imaginam scena ca pe un eveniment care nu anunta nimic pentru împarat si poate ca nici pentru Cortés, al carui gand nu era decat cum sa intre în posesia aurului unui imperiu despre care nu stia mai nimic. Moctezuma al II-lea, cum era numit, statea în sala tronului, înconjurat, de o parte si alta, de nobilimea azteca, asteptand un gest de la Cortés.
Disimulandu-si intentiile sub un zambet larg, Hernán Cortés s-a îndreptat spre împarat cu intentia de a-l îmbratisa pe „el Senor de Mexico”. S-a gandit spaniolul în acel moment ca era poate îmbratisarea dinaintea mortii, îmbratisarea de dinaintea condamnarii, gest devenit atat de edificator la conducatorii URSS, aproape cinci secole mai tarziu? Greu de stiut. Cert este ca atunci Cacamatzin, Senor de Texcoco si Cuitláhuac, Senor de Iztapalapa, l-au împiedicat pe Cortés sa-si duca gestul pana la capat si asta deoarece, a aflat spaniolul, suveranul aztec nu putea fi atins de nimeni.
O lege care functiona la Curtea din Capitala-insula, dar pe care Hernán Cortés nu avea sa dea în curand nici doi bani. (Va urma)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii