Procesul lui Vasile Voiculescu

           Continuu sa extrag unele idei din lucrarea lui Florentin Popescu aparuta la editura „Vestala”, „Detentia si sfârsitul lui V. Voiculescu” aduce o multime de marturii legate de aceste momente dramatice prin care avea sa treaca scriitorul.

           Continuu sa extrag unele idei din lucrarea lui Florentin Popescu aparuta la editura „Vestala”, „Detentia si sfârsitul lui V. Voiculescu” aduce o multime de marturii legate de aceste momente dramatice prin care avea sa treaca scriitorul. Dupa arestare, V. Voiculescu a fost acuzat de anchetatori ca are o atitudine dusmanoasa fata de „autoritatile democrate ale R.P.R.”. V. Voiculescu admite ca poate unele poezii cu caracter religios, care îndemnau la o linistita viata monahala pot fi interpretate ca o atitudine dusmanoasa fata de regim. Un alt interogatoriu, dupa doua saptamâni. Documentele dovedesc ca anchetatorii n-au scos de la V. Voiculescu nici o marturie compromitatoare despre prietenii sai, ceea ce n-a fost cazul cu alti scriitori din epoca, unii dintre ei ajungând pâna în ziua de azi, fara convulsii de constiinta, parlamentari. Având în fata un caracter puternic precum cel al lui V. Voiculescu, este limpede ca securitatea îi pregatea condamnarea. Procesul a venit repede, în dimineata zilei de 8 noiembrie 1958. Un proces pe care l-a înfruntat singur, parasit de toti prietenii. Oameni importanti în epoca, în gratiile regimului, ca Sadoveanu, Beniuc, Zaharia Stancu sau Geo Bogza, n-au miscat un deget pentru a interveni în favoarea unui coleg. În aceeasi zi de 8 noiembrie se da si sentinta. 5 ani de temnita grea! Confiscarea averii! Si toate astea pentru niste poezii! Erau ani negri. O condamnare care echivala cu o condamnare la moarte. Din cei cinci ani, avea sa stea între zidurile penitenciarului din Aiud patru. Într-o celula în care mai erau 15 detinuti, intelectuali condamnati ca si el. V. Voiculescu se îmbolnaveste în acest timp si ajunge la infirmerie. Era uneori scos afara. Alteori nu. Sigur, se iveste si posibilitatea unor delatiuni. „Ma, mosule, tu stai acolo printre ei, nu auzi ce spun?” îl întreaba un sergent de paza. Pentru o bucata de pâine în plus poate unii ar fi cedat. Nu si Vasile Voiculescu care, dupa spusele baiatului lui, ar fi raspuns: „Nu stiu, ca eu stau retras si nici nu aud prea bine”. Iar la insistenta sergentului „Dar tu esti printre ei”, poetul ar fi raspuns :”Nu, eu sunt mistic si stau retras”. Vestea eliberarii lui Voiculescu i-a fost comunicata lui Radu Voiculescu, fiul, pe data de 30 aprilie 1962. Scriitorul se afla la Dispensarul TBC din Turda, unde fusese dus pentru a fi preluat de familie. Dupa bucuria revederii, familia descopera un Voiculescu darâmat de boala, o boala din care nu-si va reveni pâna la moarte. Era o epava, desi spera sa traiasca pâna la 90 de ani. Suferinta, durerile se amplificau, erau foarte rare momentele de acalmie. A început sa refuze alimentatia. Îsi ruga fiul sa nu-i mai faca tratamentul medicamentos. Dorea sa moara. „Te conjur sa nu-mi mai faci nimic, nici o injectie care sa-mi întareasca inima, altfel sa stii ca te blestem. Te rog sa-mi faci o injectie cu morfina, ca sa adorm si sa nu ma mai scol”, spunea. Sau „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, fa-mi ceva ca sa sfârsesc”. Înduiosat de insistentele tatalui sau, Radu Voiculescu încearca, la un moment dat sa apeleze la eutanasie. Face rost de 10 fiole de morfina, dar pâna la urma nu are curajul unui asemenea act. Cu toate acestea, sfârsitul scriitorului se apropia. V. Voiculescu avea sa spuna, conform unor marturii apartinând fiului cel mic, Ion, înainte de a trece în lumea celor drepti: „M-au omorât. Ai grija ca sunt mai perversi decât crezi tu”. Cu siguranta ca acest om, mare poet si greu încercat de viata, avea perfecta dreptate. Era 25 spre 26 aprilie 1963. Faptul ca în 1964, lui V. Voiculescu îi apare postum volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de…”, carte prefatata de Perpessicius, înseamna în ultima instanta începutul reabilitarii unui om nevinovat si recunoasterii, în ultima instanta, a unui mare scriitor român. Cartea lui Florentin Popescu tocmai despre asta si vorbeste.