Rochita-randunicii, cupa-vacii, struna-gastei, camasa-domnului: iata doar cateva dintre denumirile populare sub care este cunoscuta volbura, planta agatatoare frecvent intalnita mai cu seama in gradinile de la tara, cu perioada maxima de dezvoltare vara, intre lunile mai si septembrie. In gospodariile particulare, crescatorii de porci o dau acestor animale spre consum, in stare proaspata, alaturi de alte buruieni. Iar preferinta patrupedelor pentru ea nu e intamplatoare, volbura avand in compozitie, printre altele, vitamina C si substante minerale. Medicina populara include aceasta planta in randul celor terapeutice, de mult timp.
Astfel, frunzele se foloseau ca „purgative si aducatoare de fiere” sau, mai exact in constipatii si in dischinezii biliare. Pentru aceasta, 6-10 grame de volbura se puneau intr-o ceasca de apa fiarta. Dupa ce se strecura, se bea dimineata. Fitoterapia recomanda astazi utilizarea intregii plante, atat in bolile amintite, cat si in alte afectiuni ale ficatului, dar si in tuse.
Extern, sub forma de cataplasme, se aplica pe rani, furuncule, arsuri, abcese. Tinctura se prepara din 20 g de planta uscata, macerate in 100 ml alcool de 70 de grade, timp de 10 zile. Se iau dimineata, pe stomacul gol, 2-4 lingurite, in amestec cu tot atata miere. O alta modalitate de tratament este cu o pulbere de planta, de asemenea amestecata cu miere si consumata dimineata, inainte de masa.
– Barba-boierului, cearta-casei, iarba-spurcului sau lavrentina reprezinta alte nume ale altei plante medicinale din flora noastra spontana – vinerita (a nu se confunda cu vinarita sau cu virnantul, ca denumire). Vinerita se gaseste si ea pe toata suprafata tarii, in special in fanete montane si la margini de paduri, recoltarea facandu-se tot in sezonul cald, ca si in cazul volburei. In prepararea remediilor, se folosesc frunzele, florile si tot ce inseamna parte aeriana a plantei. Intern, se recomanda in anghina pectorala, pneumonie, astm bronsic, tuse, hemoragii uterine, hemoroizi.
In uz extern, se aplica in ulcere tegumentare, rani, arsuri, fracturi. Infuzia de vinerita se face cu o lingura si jumatate de planta la un litru de apa clocotita. Se acopera si se lasa astfel circa 25 de minute, dupa care se strecoara. In trei reprize pe zi, se beau cate 100-200 ml de infuzie. O reteta traditionala mai veche se referea la ceaiul obtinut din 10 grame de planta la un litru de apa, dozarea nefiind insa riguros precizata: se beau cateva cesti pe zi, „in scuipare de sange (tuse cu expectoratie hemoragica), pierderi de sange pe jos (hemoragii uterine), tranji (hemoroizi) etc.”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii