Despre Michelangelo se spune, in cele mai frecvente ocazii, ca a fost cel mai important creator din perioada Renasterii culminante. Desi genialitatea nu are o definitie satisfacatoare din mai multe puncte de vedere, despre acest artist se spune ca a fost un geniu. Noi nu ne putem disocia de aceste etichete notorii de foarte multa vreme, dar nici nu vrem sa abuzam de ele, pentru ca nu vrem sa umbrim celelalte gigantice personalitati care completeaza tabloul fascinant al Renasterii italiene.
Pentru noi este un omagiu suprem când spunem doar Michelangelo. Dar daca adaugam faptul ca bolta Capelei Sixtine, Pieta sau „Judecata de Apoi” ne-au taiat rasuflarea, recunoastem ca la primul impact nu ne-a venit sa credem ca este o realizare omeneasca… Introducerea aceasta ne permite sa nu mai explicam porecla „Divinul” acordata lui Michelangelo… Acest copil nedorit nici de Lodovico di Buonarroti (tatal), nici de Francisca di Neri (mama), a crescut ingrijit de o doica. Iar nesansa unei familii iubitoare (cu cinci copii, toti baieti) s-a transformat in marea sansa a lui Michelangelo, caci doica respectiva provenea dintr-o familie de pietrari si lucratori in marmura. Marea vocatie a copilului a prins viata mai repede decât in alte cazuri de uriase talente.
Cu toate ca baiatul lor arata un apetit considerabil pentru cioplit si sculptat, parintii au vrut sa-l indrume catre o meserie de intelectual, de „gramatic”. Dar cei mai apropiati oameni, doica si familia sa, au inteles harul dumnezeiesc al adolescentului si l-au dat sa invete „arta” la pictorul deja maestru florentin Domenico Ghirlandaio (care a facut parte din prima echipa, chemata de papa Sixtus al IV-lea, sa decoreze Capela Sixtina). Credem ca ucenicia la Ghirlandaio si apoi ucenicia la sculptorul Bertoldo di Giovanni (discipol al lui Donatello) au fost pietrele de temelie ale unei prodigioase si inegalabile cariere artistice. Iar marii potentati ai Florentei, familia de Medici, au profitat din plin de generozitatea noului si uluitorului talent ivit in cetatea florentina. De aceea, in generiozitatea sa, Michelangelo nici nu a apucat sa finalizeze unele proiecte marete dedi-cate acestei familii renumite si prin mecenatul facut in acea epoca a Renasterii.
Multe se pot spune despre genialitatea „Divinului”, insa ne vom opri cu acest prilej doar asupra unei capodopere de tinerete, induiosatoarea sculptura „Pieta”. Poate nici nu putem intelege pe deplin cum un tânar de 23-24 de ani a putut sa inmagazineze in marmura atâta evlavie si caldura sufleteasca, atâta sensibilitate si afectiune. Cardinalul francez de la Roma, Jean de Bilheres, a fost cel care i-a comandat-o pentru propriul sau monument funerar. Dar o asemenea realizare nu putea avea alta gazda decât basilica St. Peter din Vatican City (unde este si acum)… Iisus in bratele mamei sale, Fecioara Maria, dupa Crucificare – marmura de Carrara, cu dimensiunile 1,74 m x 1,95m, realizata in 1498-1499. Puritatea eterna a Mariei este interpretarea de geniu a lui Michelangelo, pentru ca Fiul sau avea (conform Evangheliilor) 33 de ani, insa Fecioara conceputa de maestru este aceeasi adolescenta care i-a dat nastere. Pentru indurerata Mama, tineretea s-a oprit iar Iisus este inca in viata. Marele geniu al Renasterii nu l-a dorit pe Iisus mort si nici nu a dorit sa arate ranile Crucificarii sale. Pentru mintea sclipitoare a lui Michelangelo, moartea lui Iisus nu exista, ci doar suferinta.
PAUL IOAN
Comentarii