Istoria Granadei este strâns legata de cea a dinastiei Nasrid, denumita astfel dupa conducatorul si fondatorul acesteia, Muhammad ibn Nasr. Respectiva dinastie nu a fost vestita pentru succese militare, ci pentru diplomatia cu care a reusit sa supravietuiasca inca doua secole fata de celelalte posesiuni musulmane din Andaluzia dupa recucerirea spaniola crestina a tarii.
Inceputurile emiratului pot fi fixate in 1245 când ibn Nasr, alungat din Jaen de trupele lui Ferdinand al III-lea de Castilia s-a refugiat in Granada, fixându-si acolo capitala noului stat care se intindea de aici pâna la Mediterana si din Tarifá in Almeirá.
Emiratul a cunoscut vremuri grele, fiind obligat sa plateasca un tribut si sa semneze un tratat de pace, prin care trebuia sa ofere ajutor Spaniei in caz de razboi. Aceasta obligatie a creat tensiuni in teritoriile musulmane deja cucerite, dar micul teritoriu de pe pantele muntilor Sierra Nevada a fost ignorat de cuceritori, locuitorii musulmani si evrei de aici, recunoscând suprematia crestinilor din jur.
Desi istoria nu fusese prea blânda, in secolul al XIV-lea, Granada era un oras in care se dezvoltasera stiinta si artele. De asemenea, existau aici un comert infloritor de matase cu Italia si o agricultura bogata, care producea si marfuri pentru export.
In 1238, Muhammad ibn Nasr a inceput constructia palatului de pe vârful dealului unde fusese fortul berber Alcazaba. Palatul urma sa fie o transpunere terestra a pa-radisului celest prezentat in Coran, cu o gradina exceptionala udata de apa din izvoarele pentru care inginerii au modificat cursurile râurilor din Sierra Nevada.
Dupa moartea lui, proiectul a fost finalizat de urmasii sai: Yusuf I (1333-1354) si Muhammad al V-lea (1354-1591). Resedinta respectiva, una dintre cele mai impresionante lucrari de arhitectura, a fost numita Alhambra, nume provenind din arabul al-Hamra, insemnând „cea rosie” datorita argilei din care au fost construite zidurile.
Intrarea in palat se facea prin „Puerta de la Justicia”, construita in 1348, a carei piatra de bolta din arcul extern avea forma unei palme deschise, cele cinci degete simbolizând cei cinci stâlpi ai religiei musulmane: credinta, rugaciunea, postul, caritatea si pelerinajul la Mecca. Prin poarta respectiva se intra in „Curtea cu mirt”, dominata de „Salonul Ambasadorilor”, construit intre 1334-1354, cu un tavan filigranat reprezentând cele sapte ceruri ale cosmologiei musulmane. In curte se afla un bazin de pesti, iar in dreapta se inalta haremul care dadea in celebra „Poarta a leilor”. Era numita astfel dupa cei 12 lei de marmura care sustineau fântâna din centrul curtii, alimentata de apa adunata in bazinul de alabastru.
Curtea era inconjurata de 124 de coloane zvelte si pe fiecare parte se afla câte una dintre cele doua incaperi considerate cele mai frumoase din palat. Una era numita „Sala Surorilor” dupa doua placi de marmura prinse in perete, iar cealalta „Sala Abenceragilor” dupa numele unei familii nobile rivale masacrata in aceasta camera. Amândoua aveau peretii placati cu majolica glazurata si tavanele cu stucaturi elaborate.
Intregul palat este o succesiune de camere si gradini interioare de forma dreptunghiulara, toti peretii fiind impodobiti cu motive arabe, ferestre ingrijit lucrate si usi elaborate din lemn. In exterior totul este deosebit de sobru, dar interioarele fascineaza prin frumusete, rafinament si culoare.
In anul 1492 Ferdinand al II-lea de Aragon si regina sa, Isabela de Castilia au cucerit Granada si, implicit, au intrat in posesia Alhambrei lasata insa intr-o stare de paragina. Suveranii au dorit sa im-puna orasului o atmosfera catolica, dar s-au marginit la ridicarea unei manastiri si transformarea moscheei palatului in biserica.
Cele mai multe modificari ale palatului au fost facute la inceputul secolului al XVI-lea, când Pedro de Machuca, arhitectul lui Carol al V-lea a demolat o serie de camere pentru a realiza un nou palat regal.
Cele mai multe cladiri din oras au fost insa pastrate sau reconstruite in stilul initial, traditional maur, iar din 1994 orasul si palatul Alhambra se afla sub protectie UNESCO.
IRINA STOICA
Comentarii