Sapanta este un nume de localitate rurala romaneasca foarte bine cunoscut atat in Romania, cat si peste hotare, practic, pe toate continentele. Multe mii de turisti vin aici in fiecare an, atrasi de frumusetea inca neintinata a plaiurilor maramuresene si a sufletului localnicilor, dar si, in mod special, de un element unic in lume: asa-numitul „cimitir vesel”, in care epitafurile ce insotesc picturile in culori vii de pe cruci constituie realmente – deloc paradoxal – o frantura de viata, o demonstratie de putere in a infrunta moartea. Si, cumva, poate chiar de a o birui!
Ecouri in memoria timpului
Despre daci, se stie ca trecerea in cealalta lume nu insemna disparitia totala si definitiva in neant, in nimic, ci plecarea catre zei. De aceea, stramosii nostri pamanteni se spune ca nu-si jeleau mortii, ci se veseleau si petreceau in momentele considerate azi tragice.
Iata insa ca la Sapanta a prins din nou rod, pe taram artistic, stravechea raportare a omului la clipa de rascruce a parasirii celor vii. Iar ceea ce se poate vedea (si admira, de ce nu? – fara teama de savarsirea vreunui sacrilegiu) in cimitirul din satul aflat in inima Maramuresului istoric ingemaneaza arta naiva, izvorata direct din sufletul si mintea taranului nostru, cu trairile intense si profunde ale acestuia: bocetul s-a transfigurat in poezie, iar tristetea si suferinta inimii, in umor si, deseori, intr-o autoironie subtila.
Mesterul si ucenicii
Insolita idee, transformata repede in traditie, de a decora mormintele cu portrete ale raposatilor si cu scene definitorii din viata lor, imagini „traduse” in scurte stihuri scrise la persoana intai, ca o marturisire post-mortem despre bucuria de a trai si pasiunile lor lumesti, i-a apartinut lui Stan Ioan Patras, care avea 27 de ani in 1935, cand a realizat prima cruce pictata astfel. Poate ca un ecou resuscitat in fiinta intima a localnicilor iubitori de viata si netematori de moarte, la fel ca mosii lor daci, va fi vibrat atunci ca o chemare la reinviere si readucere la vedere a fericirii simple, naturale.
Dupa ce casa lui Patras, din spatele cimitirului, a devenit un adevarat atelier de creatie (astazi, ea a fost transformata si functioneaza ca muzeu), si cand mesterul nu a mai putut face fata comenzilor pentru monumente funerare similare, cativa tineri s-au apropiat de aceasta arta nativa, devenindu-i ucenici. Satenii isi deschisesera cumva un fel de cont pentru viata de apoi la diaconul satului, caruia ii relatau evenimentele personale pe care le considerau semnificative, ca acesta sa le consemneze in vederea realizarii epitafului cand avea sa le soseasca sorocul. Apoi venea randul maestrului artist si al ucenicilor lui sa-si dovedeasca priceperea in a concentra o viata de om intr-o pictura viu colorata si-n cateva vorbe abil mestesugite.
De la camp si din carciuma satului, pe ultimul drum la Paris
Dupa moartea lui Patras, in 1977, discipolii sai i-au dus mai departe munca. La inceputuri si de-a lungul primelor decenii ale „cimitirului vesel”, desenele si epitafurile prezentau defunctii la munca – pe tractor, pazind oile, gatind in bucatarie, dar si la carciuma ori la joc, gatiti in costumele populare specifice zonei. Cu timpul si odata cu schimbarea tot mai rapida a vremurilor, au aparut pe cruci si alte subiecte decat cele ce evocau un trai mai degraba tihnit, ancorat in ancestral.
Astfel, si-au gasit loc alaturi de acea asa-zisa veselie in preajma mortii, si sentimentele nu tocmai agreabile, ale oamenilor traitori intr-o simplitate plina de sublim, raportate la smulgerea silita din pamantul strabun ori la injustitia mortii ce loveste uneori fapturi nevinovate: o fata decedata intr-un accident rutier in care apare, pe cruce, chiar si numarul masinii aducatoare de moarte, o alta persoana ucisa de metroul parizian, dar si durerea tacuta, fara lacrimi, resimtita in fata tristului exod al localnicilor catre Occident, siliti de nevoile vremurilor inselatoare ce ne sunt date azi sa le traim.
Vorbim despre o arta simpla, de sorginte naiva, cum e numita de critici, care insa transcende si domeniul esteticului, si pe cel al filozofiei stilate: ea traieste, efectiv si traieste cu atat mai intens, cu cat si-a gasit un loc important chiar in mijlocul acestui mic imperiu al nefiintei care este cimitirul. Un cimitir, totusi, vesel!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii