Gradinile, ca rezultat al gandirii inalte urmate de creatia insufletita de comunicarea unui mesaj subtil, au in spate o istorie, respectiv traditii absolut fabuloase, cu vechimi de mii de ani. Este si firesc sa regasim in istoria omenirii, precum si la toate varstele individului uman, aceasta apropiere de tot ce constituie si construieste mediul nostru de viata.
Din aceasta complexa relatie nu putea lipsi partea afectiva, astfel ca gradinile nu s-au limitat la culturi destinate unei productii alimentare, ci s-au revarsat dincolo de linia orizontului, in acea arie spirituala denumita arta.
Gradinile ca produs estetic nu se limiteaza la florile cu care intreaga noastra planeta a fost binecuvantata, pentru a ne bucura si innobila prin culorile, formele, parfumurile lor si uneori prin savorile tactile sau gustative. Dorinta redobandirii starii paradisiace asociate cu viata in Gradina Edenului a impulsionat oamenii din cele mai vechi timpuri sa-si amenajeze gradini mai mult sau mai putin complexe, ajungand pana la fascinantele alcatuiri ale parcurilor, care reprezinta o parte a acestei arte cu totul de exceptie.
Cele mai vechi imagini pe care le avem despre gradini provin din Egipt: scene cu plante si animale combinate in moduri care ofera placere si functie. Un astfel de tablou, datat in jurul anilor 1400 i.Hr., se afla la British Museum din Londra si infatiseaza o „piscina” ornamentala, in care iazul este un dreptunghi cu o margine de piatra. In iaz nu se scalda nimfe, ci vedem pesti, pasari de apa, flori si stuf pe margini, de jur imprejur cresc gratios pomi fructiferi si in lateral un servitor tine un cos cu fructe, rodii sau struguri si o carafa cu vin.
Probabil cele mai vechi frumuseti in arta gradinilor sunt gradinile suspendate din Babilon, create de catre regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 i.Hr.) pentru a alina dorul sotiei sale Amytis din Media dupa privelistea locurilor natale.
Pana prin secolul al III-lea i.Hr., gradinile „de piata”, in care se cultivau fructe si legume pentru vanzare, erau comune in regiunile mediteraneene si orientale. In multe orase existau insa cranguri asemanatoare parcurilor extinse de astazi ori unele mai restranse si mai elaborate, cu puternice conotatii religioase (asa-numitele parcuri sacre).
Conceperea acestora din urma se explica prin faptul ca templele, la fel ca manastirile de astazi, nu erau receptate doar ca locasuri de ritual si inchinare, ci si puncte cu totul speciale, unde se executau proceduri de tamaduire trupeasca ori, in cazuri si mai restrictionate, imbalsamari, context in care plantele erau nelipsite, fiind frecvent cultivate de preoti si calugari.
O formidabila idee despre cum erau „construite” gradinile timpurii ne-o ofera covoarele persane, reprezentari stilizate ale gradinilor. Marginile precis delimitate sugereaza gardurile si zidurile gradinii, iar desenul interior este compus de obicei din patru sferturi egale, fiecare impartit in sase patrate. Acestea contin alternativ paturi de flori, cu flori aranjate in patrate si in cercuri, cu platani situati la colturile interioare ale celor patru sectiuni.
Cand musulmanii au cucerit Persia, au adoptat acest plan de gradina datorita afinitatii sale cu descrierile Paradisului islamic, un loc care detinea toate deliciile dupa care tanjeau locuitorii desertului arid: fantani, umbra, copaci, fructe. Marco Polo a „descris” un fel de arhetip al gradinii persane – un Eden plin cu cele mai bune fructe ale lumii, cu patru fantani: una cu vin, una cu lapte, una cu miere si una cu apa…
Vechii greci au preluat modelul persan de gradina cu amenajari acvatice, construind in gradini bazine alimentate cu apa izvoarelor pentru pastrarea puritatii. Sunt cunoscute descrierile lui Homer despre gradina regelui fenician Alcinous sau gradina lui Calypso amenajata in jurul unei pesteri.
In secolul al II-lea i.Hr., in Roma Antica au fost amenajate gradini pe proprietatile celor bogati, dar romanii, mari iubitori de cultura si frumos, au infiintat pentru cetatenii de rand gradinile publice. In corespondenta dintre Cicero si Atticus aflam ca in gradinile romane sculpturile jucau un rol important, iar fantanile si vegetatia luxurianta erau nelipsite pentru placerea esteticului.
Filozofiile Shinto, budista si taoista se intalnesc in gradinile japoneze, incercand recrearea unui spatiu spiritualizat din imbinarea armonioasa a elementelor principale existente in natura. Apa, plantele, pietrele, cascadele, pomii, podetele ne arata ca gradinile japoneze nu sunt inchistate in reguli, libertatea de creatie evidentiind priceperea japonezilor de a infrumuseta orice spatiu.
Arabescurile florale din spatiul indian, tainicele gradini zen ale japonezilor, dar si expansivele combinatii de culori vegetale ruse, cerebralele impletiri ale unicelor parcuri „cu noduri” englezesti, completate cu „legiuni” florale italiene, frantuzesti ori germane sustin ideea ca lumea in care traim sa fie nu doar mai frumoasa, ci si o chemare fara vorbe catre convietuirea cu natura.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii