Este o arta furtul unei opere de arta? Majoritatea expertilor raspund afirmativ la aceasta intrebare. De ce? In primul rând, metodele de securizare au devenit atât de drastice, incât trebuie un plan de atac pe cât de temerar, pe atât de inteligent. Apoi, exista si etapa a doua a „fenomenului”: cui si cum vinzi obiectul „imprumutat”? Interpolul si asociatiile colectionarilor de arta spun ca exista furturi la comanda, atunci când hotul are un client sigur si-si ia „premiul” fara nici un risc.
In acelasi timp, autoritatile se confrunta cu o mare dilema: sa dea sau nu publicitatii furtul? Strategia este alunecoasa; in cazul in care lovitura devine publica, apar imediat falsurile (unele exceptionale), pentru ca un potential cumparator stie ca a disparut originalul. Daca „gaura” nu devine publica, infractorii au libertate de miscare printre colectionarii particulari autentici, care nu se lauda niciodata cu posesia unei capodopere de provenienta dubioasa.
Furtul individual este o nimica toata pe lânga „furtul statal” sau „imperialismul cultural” – denumiri curente ale unor fenomene prin care un stat „vasal” a fost deposedat fortat de valori artistice de catre „asupritor”. Se pare ca tonul pentru acest gen de furt pe fata, la scara mare, l-ar fi dat oamenii lui Napoleon Bonaparte, care isi incarcau corabiile cu antichitati egiptene; nici englezii nu s-au lasat mai prejos (vezi sculpturile in marmura grecesti „preluate” de lord Thomas Bruce, in 1816).
De altfel, in anul 2006 au inceput sa clocoteasca procesele de retrocedare de artefacte antice dinspre „tarile cuceritoare”, spre patrimoniile nationale din diverse tari. Doua explozii de acest fel s-au produs in SUA, la finele anului. Muzeul Peabody al Universitatii Yale este somat sa repatrieze antichitatile peruane imprumutate in urma excavatiilor din situl Machu Picchu. Simultan, celebrul Getty Museum – care detine si artefacte antice grecesti si romane – a fost de acord sa returneze câteva zeci de obiecte, spre tara de origine.
Cele mai mari jafuri in acest domeniu le-au facut nazistii, sub conducerea directa a lui Hermann Goering (seful Luftwaffe), care, din 1940, a ordonat unei organizatii specializate spolierea averilor culturale (si nu numai) din tarile ocupate. }intele principale au fost colectiile evreilor si, la inceput, documentele masonilor. Al treilea Reich isi propunea sa creeze un asa-zis Muzeu de arta national-socialist, pe care Hitler il visa deschis la Linz (Austria).
Spre deosebire de furturile statale din secolul XIX, foarte multe opere furate de nazisti si-au pierdut urma definitiv (?). Se fura cu vagoanele (sau cu avioanele) si, de frica aliatilor, mare parte din prada era ascunsa in saline si in mine parasite. Cu toate acestea, aliatii au reusit sa recupereze o parte din opere, dar multi dintre proprietari murisera. Se estimeaza ca ordinul de marime al „cantitatii” operelor confiscate de la evrei se ridica la zeci de mii de exemplare.
Cel mai mare furt individual de arta s-a petrecut la Boston, pe 18 martie 1990. Din Muzeul Isabella Stewart Gardner s-au evaporat douasprezece pânze, având o valoare totala de peste 300 de milioane de dolari (direct in „Top 300” !). Au fost subtilizati Rembrandt, Vermeer, Rubens etc. Nici pâna astazi nu s-a rezolvat cazul. Cel mai prolific hot de arta prins este Stephane Breitwieser, care a ciugulit de prin toata Europa (inclusiv din UE) 239 de opere. A fost condamnat (2006) la 26 de luni inchisoare, dar 60 de capodopere s-au ratacit, iar unele au fost maltratate de soacra sa, care le-a folosit si ca fata de masa…
PAUL IOAN
Comentarii