Iubitorilor de arta le-a intrat in reflex sa se refere la creatorii de frumos ca la artisti profesionisti – fie ei pictori si sculptori, muzicieni si literati, cineasti. Unii dintre acesti slujitori ai esteticii lumii au avut si au ca formatie de baza profesii si ocupatii curente mai mult sau mai putin detasate de actul artistic creator.
Un astfel de exemplu, foarte interesant prin impletirea inspirata si productiva a doua asemenea pasiuni si indeletniciri, a fost francezul Gabriel Loppé (1825-1913), pictor, alpinist, calator si fotograf.
Desi numele lui nu este foarte cunoscut de catre publicul orientat spre pictura, ceea ce merita scos in evidenta la acesta este abilitatea de a surprinde, de a transpune in opera si de a transmite sentimente autentice, prin imagini „prelevate” direct din locurile strabatute cu piciorul ani de zile.
Prima asemenea experienta a avut-o la 21 de ani, cand intr-o zona muntoasa din sudul Frantei, pe varful unui masiv, a intalnit un grup de pictori care schitau peisaje. A fost scanteia care a aprins flacara vocatiei in sufletul tanarului. Ceva mai tarziu, avea sa ajunga in Elvetia, unde l-a cunoscut pe reputatul peisagist Alexandre Calame, mai experimentat in domeniu la vremea aceea.
Dar a vorbi despre Loppé numai ca artist plastic ar insemna sa se ignore jumatate din personalitatea sa de un dinamism aparte. Incepand de la 25 de ani, el a cunoscut si s-a imprietenit cu mai multi alpinisti englezi aflati in Franta si Elvetia.
Providentialele intalniri au avut loc mai ales in zona localitatii elvetiene Grindelwald, celebra datorita atat fabuloaselor peisaje cu munti bogati in paduri, cat si atractiei deosebite pentru schiori si alpinisti, ori faptului ca aici a locuit o vreme compozitorul german Richard Wagner.
Neavand o educatie plastica institutionala, Loppé isi datoreaza binemeritatul statut muncii de autodidact si, chiar daca unii l-au categorisit drept un discipol al lui Calame, si-a format un solid statut de artist au-tentic, original in primul rand prin faptul ca nu „copiaza” pe panza imagini reale, din natura, ci le reconstruieste dupa transfigurarea lor obligatorie prin intermediul filtrului afectiv si spiritual personal.
Paleta cromatica, impresionant de diversificata, constituie una dintre caile principale de transmitere a mesajului artistic. In acelasi timp, acesteia i se alatura – deloc paradoxal ori neinspirat – un gen de restructurare a realitatii pe un nivel superior, mai degraba intelectualizat decat tehnicizat, in asa fel incat sa nu saraceasca vibratia naturii, dar purtand sarcina de a amplifica trairea pe care aceasta o transmite subtil fiintei umane mai mult ori mai putin initiate in ale picturii.
Intr-o scrisoare din 1909, Loppé scria: „A fost o revelatie cand, dupa doua zile, m-am trezit in pasul Strahleck (…) A fost una dintre cele mai vii impresii asupra naturii pe care le-am trait in Alpi. Era 9 septembrie 1846, acum 63 de ani si imi amintesc ca si cum ar fi fost acum o luna.”
Se cuvine accentuat faptul ca el este cunoscut si ca primul pictor care a lucrat la altitudini mari, profitand de expeditiile sale montane si castigand dreptul de a fi considerat fondatorul scolii de pictori-alpinisti stabilite in Savoia la sfarsitul secolului al XIX-lea. Exista insa si detalii cu nuante anecdotice despre Loppé. Pentru a studia si a reda mai bine lumina si atmosfera muntelui in diferite momente ale zilei, el nu ezita sa petreaca zile intregi in zone inalte.
Celebrul alpinist si explorator Sir Douglas Freshfield isi amintea ca artistul ramanea uneori in fata sevaletului atat de mult, incat incaltarile si vesmintele ii inghetau, fiind nevoie sa-i fie desprinse cu pioletul!
Spre sfarsitul vietii, Gabriel Loppé s-a apropiat mult de o alta arta vizuala, cea fotografica, el ramanand in istoria acesteia cu magistralul instantaneu in care Turnul Eiffel este lovit de un fulger.
Muntele a ramas sufletul lui si deopotriva al picturilor sale, iar personalitatea sa sensibila a fost rezumata in afirmatia facuta in gluma de scriitorul britanic Sir Leslie Stephen: „Gabriel Loppé este pictorul de curte al Majestatii Sale Mont Blanc”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii