Revenind la informatiile despre Atlantida, timp de aproape 2300 de ani ele s-au limitat la scrieri, legende, deductii logice. Si iatã cã, începând cu 1960 au fost descoperite dovezi atât de numeroase privind existenta unor pãmânturi si a unei splendide civilizatii atlantice, încât astãzi, Atlantida este consideratã, de numerosi specialisti, la fel de realã ca Regatul Egiptean sau Creta Minoicã.
Revenind la informatiile despre Atlantida, timp de aproape 2300 de ani ele s-au limitat la scrieri, legende, deductii logice. Si iatã cã, începând cu 1960 au fost descoperite dovezi atât de numeroase privind existenta unor pãmânturi si a unei splendide civilizatii atlantice, încât astãzi, Atlantida este consideratã, de numerosi specialisti, la fel de realã ca Regatul Egiptean sau Creta Minoicã. Mai mult chiar, asa cum sustine Pierre Carnac în volumul sãu L’Histoire commence à Bimini (Istoria începe la Bimini) este foarte probabil ca, în perioada mileniilor 40-10 î.e.n., „leagãnul omenirii” sã fi fost nu continentele actuale, ci mase continentale si insulare din Atlantic si Pacific, dispãrute cu 10-12000 de ani în urmã. Faptul nu este nici pe departe atât de socant pe cât pare. Populatiile Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Obercassel, Brünn, Pøedmost, Comb-Capelle etc., deci Homo sapiens fossilis, s-au ivit brusc si inexplicabil în Europa anilor 35000-10000 î.e.n. Nu numai cã nu se trãgeau din specia anterioarã lor (Homo neanderthalensis), dar difereau major de aceasta din punct de vedere genetic si antropologic, ca nivel cultural, tehnico-stiintific, ca mod de viatã si conceptie asupra rolului lor în cadrul lumii vii si al Universului în general. De unde veneau Homo sapiens fossilis? În nici un caz de pe continentele cunoscute, pe care urmele lor sunt cu desãvârsire inexistente în anii 40000-30000 î.e.n. O altã problemã ce dã de gândit este faptul cã primele mari civilizatii antice prezintã, în cele mai multe cazuri, un straniu fenomen de „generatie spontanee”. O parte considerabilã a cunostintelor si a realizãrilor lor artistice, tehnice, stiintifice etc. nu a trecut prin forme tranzitorii, experimentale si tâsneste asemeni unui fluviu nãvalnic dintr-un anumit punct al istoriei. Ca si mãretele vestigii ale egiptenilor, cretanilor ori sumerienilor, cele rãmase de la olmeci, incasi, mayasi sau poporul Chavin apar ca „rezultatul unor explozii neasteptate si nu, asa cum ar fi fost normal, în urma unei maturizãri lente, de-a lungul a nenumãrate secole sau milenii” (Science et Vie, ianuarie 1971). Se poate deduce, deci, cã ele se datoreazã unei civilizatii anterioare si, în acelasi timp, superioare celor în cauzã. Cãci, dacã similitudinile culturale si de gândire (prea dese pentru a fi simple coincidente) între popoare asiatice, africane, polineziene, americane si europene ar mai putea fi puse pe seama legãturilor între acestea pe calea mãrii sau a uscatului (desi populatiile respective nu par sã fi avut întotdeauna posibilitatea sau dorinta sã stabileascã contacte, fie si sporadice, la asemenea distante colosale), salturile calitative si aparitia bruscã a unor noi civilizatii nu pot fi opera câtorva cãlãtorii întâmplãtoare, soldate în cel mai bun caz cu schimburi comerciale fãrã semnificatie ulterioarã. Migratii peste ocean ale unor grupuri restrânse de populatii primitive se mai pot concepe, cu tot hazardul si rezultatele lor aleatorii. Dar pentru legãturi regulate, adevãrate rute comerciale transoceanice, pentru deplasãri de popoare întregi (cu mijloace tehnice, provizii si mãrfuri în cantitãti mari, specii de plante si animale destinate aclimatizãrii etc.) era nevoie de navigatori si nave cum n-aveau nici egiptenii, nici incasii, nici polinezienii, nici triburile ce populau coastele africane si asiatice acum 5-10000 de ani. Acceptând însã faptul cã civilizatia atlantã a dispãrut sub apele oceanului acum 10-12000 de ani, cum se explicã influentele sale asupra unor popoare apãrute în anii 6000-1000 î.e.n.? Rãspunsul este simplu. O civilizatie de navigatori, exploratori si comercianti priceputi (nu în ultimul rând rãzboinicã) nu putea sã se dezvolte si sã prospere fãrã stabilirea unei infrastructuri de tip imperial, cu puncte de sprijin strategic în continentele si insulele importante, învecinate sau nu, ori situate pe principalele rute comerciale ce le legau. Chiar dacã nu au avut aspectul structural al Imperiului Britanic din secolul al XIX-lea, colonii, baze militare, navale si porturi comerciale au fost
fondate si, probabil, mentinute de atlanti de-a lungul a mii de ani, în cele douã Americi si Africa, dar mai ales în Europa si bazinul mediteranean. Devenite entitãti independente economic si militar (poate chiar politic) de metropolã, aceste „colonii” au supravietuit catastrofei abãtute asupra tãrii originare, continuând sã rãspândeascã civilizatia atlantã în lume. Totusi, repercusiunile dezastrului s-au manifestat în timp, ducând la disparitia sau fuziunea cu populatiile locale a majoritãtii rãmãsitelor imperiului atlant – poate datoritã efectivului etnic redus, poate din cauza socului provocat de natura si vastitatea nemaiîntâlnite pânã atunci, ale fenomenului ce dusese la pieire patria-mamã. Care sunt dovezile unor asemenea afirmatii? Încã din 1890, Edward Herbert Thompson (descoperitorul celor mai multe centre mayase din Yucatán si al „fântânilor mortii” de la Chichén Itza) afirmase existenta, în Oceanul Atlantic, a unui mic continent sau a unui lant de insule de pe care un popor de navigatori pornise, cu milenii înaintea fenicienilor, sã exploreze întreaga lume. Teoria lui Thompson se poate rezuma astfel: o puternicã civilizatie atlantã s-a dezvoltat pe insulele mai mari sau mai mici dintre America si Africa, pânã prin mileniul al IX-lea î.e.n., când ridicarea apelor, dupã sfârsitul ultimei glaciatiuni i-a inundat patria, din care nu mai sunt decât rãmãsite (Insulele Bahamas, Madeira, Azore, Canare, Capului Verde). Dar, dacã atlantii din metropolã au pierit, multe din coloniile lor, contoarele* comerciale si bazele navale au scãpat, influentând puternic, afirma Thompson, ba chiar, în unele cazuri, având un rol decisiv în civilizatia populatiilor locale. Astfel s-ar putea explica multe dintre enigmele olmece, cretane si egiptene, prezenta unor grupãri cu caractere antropologice neobisnuite în vestul Africii si în Mediterana (cum ar fi guanchos-ii din Canare sau toreenii din Corsica), existenta celor 2500 de monumente megalitice în Baleare, a celor de tip nuraghi în Sardinia, a uluitorului hipogeu din dale de piatrã albã, aflat la Hal Salfieni (Malta) si datând probabil din anii 2800-2600 î.e.n. (un labirint de peste 500 mp, ale cãrui etaje în trepte amintesc frapant de constructiile mayase si incase); în sfârsit, ar cãpãta un sens descoperirile lui Henry Breuil.* Termenul de contoar (comercial) are un înteles aparte în literatura istoricã si vine de la un cuvânt francez care a avut douã semnificatii de-a lungul secolelor. Mai întâi, între secolele al XII si al XIV-lea desemna filialele din Franta ale bãncilor genoveze si florentine, care efectuau operatiuni cu bani lichizi (comptoire = a numãra, numãrãtor); ulterior, între secolele al XVII-lea si al XIX-lea a desemnat agentiile de schimb comercial (atât în naturã cât si pe relatia bani lichizi-marfã) instalate de francezi în colonii si la marginea tinuturilor neexplorate din America de Nord si Africa.
Manastirea Patrunsa
Aflata în judetul Vâlcea, la nord-vest de Râmnicu Vâlcea si Baile Olanesti,...
Comentarii