In mod logic si rational, domeniul esteticii ar trebui sa se raporteze la reguli strict specifice, universal valabile si acceptate, plasate cu totul in afara oricaror ingerinte de natura politica, economica sau religioasa.
Arta este creata de oameni, la fel si criteriile de a o evalua, iar omul nu este supus doar vremurilor, ci si propriilor slabiciuni, prejudecati sau pasiuni. Permanent, de-a lungul timpului, realizari estetice de va-loare au suferit – in cel mai bun caz – oprobriul public, acuzatii nefondate, daca nu au fost arse in piata cetatii, la modul concret.
– Sacrilegiul lui Caravaggio. Pictat in anii 1605-1606 pentru biserica Santa Maria della Scala dei Carmelitani Scalzi, din Transvere, tabloul „Moartea Fecioarei” a fost deseori considerat o adevarata blasfemie, in primul rand de catre slujitorii Bisericii. Acuzatia principala: imaginea Fecioarei suferinde, pe patul de moarte, este prea umana, lipsita de atributele divine, cu aura stinsa, fata acoperita de paloare si gambele descoperite.
Nicolas Poussin, liderul clasicismului francez, exclama la vremea respectiva : „Nu ma uit la asa ceva, e dezgustator. Omul asta (Caravaggio, n.n.) a venit pe pamant ca sa distruga arta, uratenia picturii lui il va duce in infern”. Un gen de gandire si de judecata el insusi nociv, care s-a dovedit a fi si fals, Caravaggio aflandu-si ulterior locul binemeritat in elita picturii univesale. Totusi, in cazul de fata s-a ajuns pana la a fi acuzat ca in chipul Fecioarei ar fi pictat o amanta a sa ori o prostituata insarcinata al carei trup fusese pescuit din Tibru.
Tabloul incriminat ca obscen, trivial si blasfematoriu a fost coborat de pe locul sau din biserica, dar si artistul a avut de suferit, multe dintre capodoperele sale fiind ulterior respinse de cei care le comandasera. Impresionant de cum se schimba optica umana cu 180 de grade, putin mai tarziu, acelasi tablou a fost calificat, in mod justificat, „cea mai religioasa opera din intreg secolul al XVII-lea italian”.
– Modigliani, artist obscen. Ca nudul ocupa in pictura si in sculptura un loc privilegiat, constituind un reper de neinlaturat al sferei esteticului, este un lucru firesc, acceptat ca atare de mii de ani. Cu toate acestea anumite reprezentari artistice ale goliciunii trupesti ce figureaza de fapt armonia si naturalul fiintei umane au fost repudiate cu o vehementa socanta. Nici blandul Modigliani nu a scapat de „stalpul infamiei”, chiar cu prilejul primei sale expozitii personale.
Vernisajul a avut loc in decembrie 1917 la Paris, prilej cu care unii vizitatori au ajuns in pragul apoplexiei: cum era posibil sa fie prezentat asa ceva intr-o galerie de arta?
Este vorba despre „Nud culcat (pe partea stanga)”, care prezinta din spate o femeie goala, in repaus. Excesul de puritanism si intoleranta au mers pana la chemarea politiei, care a scos din expozitie cinci tablouri, sub motivul „atentatului la pudoare”. Galeria a fost obligata sa isi inchida portile: „Noi suntem o lume. Burghezia este o alta” – constata cu amaraciune artistul, care a murit in saracie. Ca o ironie a sortii, in 2015 pictura „desfiintata” cu o furie patologica de contemporanii lui „Modi” a fost vandut cu 159 milioane de euro, devenind al doilea cel mai scump tablou din istorie vandut la o licitatie de arta.
– Picasso il insulta pe Stalin. E destul de greu de inteles cum se poate ca dictatorul sovietic al veacului trecut sa genereze un mare scandal artistic in Franta postbelica, implicand un geniu al picturii universale. Dupa moartea eroului comunist pe 5 martie 1953, „tovarasul” Louis Aragon i-a solicitat lui Pablo Picasso sa realizeze un tablou in memoria acestuia.
O saptamana mai tarziu, un portret in carbune aparut pe prima pagina a revistei Les Lettres Fracaises a starnit mania proletara a membrilor Partidului Comunist Francez, deranjati cumplit de aspectul comic al unui Stalin tanar, cu o mustata stufoasa, in stil taranesc, cu sprancenele groase curbate a mirare si parca incremenit intr-un colt oarecare de lume.
Cadrele au transmis imediat un comunicat de dezaprobare a desenului lui Picasso, iar Aragon i-a cerut artistului sa faca „un Stalin, unul adevarat”, care sa reprezinte „idealurile eroice ale realismului socialist”. Imensul scandat cultural-politic a fost unul dintre motivele pentru care marele pictor s-a distantat putin mai tarziu de partidul comunist al carui membru era. Totusi, el nu a scapat de fantoma dictatorului sovietic nici dupa moarte.
In 2008, desenul incriminat a fost folosit intr-o expozitie a artistului norvegian Lene Berg, cu titlul „Stalin de Picasso sau Portretul unei femei cu mustata”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii