Traim vremuri în care multi oameni politici dovedesc o seriozitate fecunda. Fecunda pentru ce? Evident, pentru nasterea unui umorist de geniu. Un astfel de geniu a fost si William Hogarth, un hatru englez care a deschis la maximum robinetele ironiei depozitate într-o minte ascutita. Nascut într-un cartier sarac al Londrei, William Hogarth (1697-1764) a fost un proeminent pictor, gravor si caricaturist al epocii sale, pionier al stilului satiric denumit astazi „banda desenata”.
Moralist facand tranta dreapta cu viciile, Hogarth a descretit toate fruntile, de la vladica la opinca, devenind dintr-un fiu de învatator un artist al regelui, cu „gradul” de „sergent” (termen care pe atunci desemna rangul în randul pictorilor de la Curtea regala). Nici o scama din comportamentul contemporanilor n-a scapat zambetului sau usor sarcastic, de la coruptia bogatanilor si judecatorilor si pana la curvasaraia mizerabila („plina de gandaci de bucatarie”) si crimele acompaniate de sadism.
Atractia pentru slabiciunile maladive ale societatii si-a descoperit-o în tinerete cand, fara o letcaie în buzunar, se plimba atent prin pietele si pravaliile Londrei, observand totul si „facand dosare”. Castiga ici-colo desenand preturi de vitrina, reclame si meniuri prin restaurante. A deschis o cafenea cat o cutie de conserve, dar a dat faliment si a facut si parnaia datornicilor.
Avea stofa de artist si adevaratul sau business a fost arta. S-a remarcat în calitate de ilustrator de carti, dar marea ocazie a carierei sale de umorist i-a oferit-o caderea bursei din 1720. Bulversarea societatii londoneze i-a oferit tipologii dintre cele mai diverse. Ratacirile oamenilor de afaceri erau privite de artist precum un psihiatru care intra dezinvolt în subconstientul oricarui personaj.
Arta sa se dorea moralizatoare si multi patroni de imprimerii îi comandau lucrari pe diverse teme. Iar Hogarth nu se multumea sa ironizeze într-o singura lucrare devalmasia sufleteasca si dezlantuirea viciilor, ci in serii de gravuri cu tenta accentuat satirica – de regula, între patru si opt scene, însotite si de comentarii urzicatoare.
Criminalitatea, înflorita datorita saraciei si coruptiei din politie, jocurile de noroc devastatoare, finalizate cu internari în balamuc sau sinucideri, femei care se vand pentru o bucata de paine si care daruiesc generoase boli venerice, toate aceste tare sociale se regasesc în opera unui Hogarth nemilos. Si nu ierta pe nimeni, indiferent de rangul social, fapt pentru care artistul era privit de toti cu respect.
Dar, la un moment dat, în crizele sale de orgoliu, umoristul a ajuns sa parodieze si mari maestri precum Dürer si da Vinci, ca sa nu mai spunem de „amicii” francezi de dincolo de Canalul Manecii… In consecinta, fiind foarte dificil de ales exemplificarile pentru acest psihiatru mucalit, am ales ciclul „Etapele cruzimii”, în care un anume personaj Tom Nero este privit din copilarie, pe cand chinuia animale, si pana la cariera sa de criminal, condamnat la moarte si obiect de studiu la o lectie publica de anatomie.
Totul porneste de la ignobilul joc de-a aruncatul cocosilor, aluzie aproape directa la simbolul francezilor, practica interzisa ulterior si înlocuita cu luptele de cocosi… Hogarth a fost un „deist”, curent religios al vremii care sustinea ca dupa ce divinitatea a creat lumea, nu a mai intervenit în nici un fel, deci miracolele sunt excluse.
PAUL IOAN
Comentarii