N-am sa pot sa-mi imaginez niciodata ce inseamna sa fii locuitor al Florentei. Cum te simti cand esti traitor in orasul numit „Capitala mondiala a culturii renascentiste” (UNESCO) si pasesti zilnic pe aceleasi strazi pe care i-au purtat pasii pe Dante, Michelangelo, Tiziano, Caravaggio, Galileo Galilei… Acest exercitiu de admiratie cotropitoare are o denumire stiintifica, si anume „Sindromul Stendhal”. Acest scriitor francez si-a descris reactiile psiho-somatice fata de minunile culturale ale Florentei intr-un jurnal de calatorie (1817), descoperind ca avalansa de capodopere ale artei plastice si incarcatura culturala uluitoare ale acestei capitale spirituale a Italiei i-au dereglat metabolismul. Expresia „sindromul Stendhal” a devenit notorie abia in 1979, datorita Graziellei Magherini, un reputat psiholog italian care a cunoscut si descris „patologia admiratiei fata de Florenta” manifestata de unii pacienti ai sai.
Calator ocazional prin Florenta, cu o harta naucitoare in mana (caci avea atatea locatii culturale, incat ma intrebam cate vieti imi trebuie doar sa intru in fiecare), m-am lasat calauzit de ghid si am poposit ca tot veneticul in Piazza del Duomo (mai complet, pe romaneste „Piata catedralei Sfanta Maria a Florilor”), pe unde trec anual peste cinci milioane de turisti. Cam un sfert din populatia Romaniei isi incepe periplul florentin de aici. De ce? Catedrala pomenita (a patra ca marime din Europa, cu 116 metri inaltime si 153 metri lungime) este vecina cu formidabila „Clopotnita a lui Giotto” (84 m inaltime pe o structura patrata cu latura de 14 m, marmura policroma de Carrara), Baptisteriul Sf. Ioan (edificiu octogonal bazat pe un fost templu al lui Marte, cu trei porti de bronz exceptionale cu basoreliefuri inspirate din Biblie, unde au fost botezati Dante si membrii familiei de Medici), Museo dell’Opera del Duomo (depozitar de capodopere de Michelangelo, Donatello etc.) si Loggia del Bigallo (edificiu dedicat orfanilor si nevoiasilor din vremuri medievale, cu opere de arta inestimabile).
Pentru cei avizi de etichete (complet justificate), exista Palatul Pitti sau „Palatul Renasterii florentine”, marele rival intr-ale galeriilor de arta al lui Uffizi. Pentru cei care se intreaba daca inflorirea culturala poate fi separata de fenomenul numit „mecenat”, raspunsul este simplu. Domnul Luca Pitti, primul proprietar al palatului, a fost un mare si intelept bancher. Vrem, nu vrem, trebuie sa recunoastem ca fenomenul bancar al Florentei medievale a fost un catalizator al exploziei culturale si ca aici si-au putut desfasura activitatea de sprijin al artelor oameni bogati precum membrii familiei De Medici. Acestia au cumparat Palazzo Pitti (1549) si au facut din el resedinta marilor duci de Toscana, adica finantatorii marilor maestri ai Renasterii italiene. Iar un rege intelept, Victor Emanuel III, a dat poporului italian (si nu numai) accesul (1919) la cele mai mari galerii de arta ale Florentei.
Galeriile (Palatul) Uffizi, poate cele mai notorii depozitare de capodopere renascentiste si baroce, isi leaga fiintarea de numele Cosimo de Medici. Initial, acesta a dorit un mare edificiu pentru birourile (Uffizi) magistratilor florentini, dar pasiunea sa pentru arta a determinat transformarea in galerii de arta renascentista. Vorbind despre acest „magnet” artistic mondial, revin la sindromul Stendhal: Leonardo da Vinci, Botticelli, Tiziano, Michelangelo, Rafael, Caravaggio, Rembrandt, Dürer… Toti laolalta pentru a te simti un om coplesit de emotia artistica. Poate ca e un fel de paradis…
PAUL IOAN
Comentarii