Cand, la ceas de iarna, Fecioara Maria si Pruncul Iisus domina spiritul crestinismului prin sarba-toarea Nasterii Domnului, cele mai multe ganduri se indreapta spre cel care a faurit pentru eternitate imaginea cea mai patrunzatoare a cuplului divin: Rafael Sanzio (Raffaello Sanzio da Urbino). Gratioasele si inconfundabilele lui Madonne apartin deja memoriei afective a crestinilor, fiind cele mai raspandite imagini ale Nativitatii.
Cu o viata intinsa pe durata existentei unui poet, treizeci si sapte de ani, si-a demonstrat talentul de geniu la Roma, sub tutela a doi papi si ai apropiatilor lor, facand din Palatul Vatican locul unde Rafael a revolutionat stilul compozitional al Renasterii culminante. Venind din Urbino (unde s-a nascut in 1483) si cu o experienta solida faurita la Florenta, acest magician al scenelor religioase si laice se impune in ultimii ani ai vietii la Roma, unde capodoperele sale au devenit lectii nemuritoare pentru contemporani si urmasi. In cei doisprezece ani petrecuti in Cetatea Eterna, Rafael s-a alaturat lui Michelangelo si Leonardo da Vinci pentru a forma trioul care a dominat ultima perioada a Renasterii.
In ceea ce priveste cultul Fecioarei Maria, maestrul din Urbino a fost cel mai aproape de sufletul privitorului, depasindu-l – in ceea ce priveste cromatica si „dulceata” figurilor – pe marele sau inaintas, Sandro Botticelli. Acesta, cu aproape patruzeci de ani mai batran, a apartinut Renasterii timpurii (Quattrocento), insa a fost geniul care a trasat cu fidelitate biblica strategia de reprezentare a Madonnei. Una din primele reprezentari a fost cea din catacomba Priscillei (Roma), cu Fecioara alaptandu-si Pruncul. Ulterior, in pofida perioadei iconoclastice, reprezentarile s-au dezvoltat (mai ales in Imperiul Bizantin), existand permanent o dragoste nemarginita pentru acest moment al vietii pamantene a lui Iisus.
Dupa cei mai multi critici, imaginea renascentista a Madonnei Sixtine este cea mai valoroasa, cealalta culme a maiestriei lui Rafael (in ceea ce priveste compozitiile laice) fiind celebra „scoala din Atena” (din cadrul „Salilor lui Rafael”, in palatul Vatican).
Rafael nu a fost un personaj plin de sine, constient de uriasul sau talent. Prima sa semnatura pe o capodopera apare abia in 1504 (la douazeci si unu de ani), cand a realizat „Casatoria Fecioarei”. Marea sa legatura afectiva a fost o modesta fiica de brutar, Margherita Luti. Legenda spune ca a murit atat de timpuriu din cauza amorului infocat cu Margherita. Nespunand medicilor adevaratul motiv al bolii, tratamentul a fost gresit si Rafael moare la 6 aprilie 1520, chiar in ziua cand implinea treizeci si sapte de ani. Era ziua de Vinerea Mare a acelui an cand se stingea autorul celor mai frumoase si emotionante imagini ale Fecioarei Maria, care ilustreaza cel mai fidel vorbele lui Schubert: „Ave Maria, Gratia Plena!”
PAUL IOAN
Comentarii