Tehnicile moderne de lucru, inclusiv in artele plastice, au adus in prezentul nostru o mare diversitate de forme ale exprimarii estetice, unele dintre ele fiind cu totul insolite. Exista, de exemplu, un gen de pictura stradala (dar nu numai), realizata, normal, in doua dimensiuni, dar care creeaza impresia unei imagini tridimensionale. Totusi, unii artisti atasati ideii de iluzie optica si realizatori ai unor opere devenite celebre tocmai prin acest element rezista de doua milenii si jumatate!
Strugurii lui Zeuxis
Pliniu cel Batran, care a fost intre multele sale „specializari” temeinice, si un fin observator si comentator al tehnicilor artistice, relata in secolul I d.Hr. ca pictorul grec Zeuxis din Heracleea (sec. al V-lea i.Hr.) a pictat tablouri cu struguri atat de realist, incat, la dezvelirea lor, mai multe pasari ar fi zburat catre ele incercand sa ciuguleasca boabele. De fapt, a existat o tendinta mai ampla in artele plastice din Antichitate, de a se incerca imitarea realitatii cu o acuratete cat mai ridicata.
In pofida mijloacelor tehnice sarace de care dispuneau, decoratorii romani ajunsesera sa imite chiar si relieful zidurilor, pentru a simula sculpturile si elementele de arhitectura: coloane, capiteluri, fundatii, statui, imbogatind astfel interioarele prin elemente necostisitoare.
Mult mai tarziu, incepand din anul 1305 cu Giotto, metoda a fost transferata in spatii mult mai generoase, precum Capela Scrovegni din Padova si dupa trei decenii, reluata de catre discipolul acestuia, Taddeo Gaddi, in interiorul primei biserici din Florenta, Santa Maria Novella. Apoi insa avea sa treaca mai mult de un secol pana cand aceeasi „stratagema” sa fie reinnoita de succesori ai lor, precum Masolino da Panicale sau Masaccio.
Epoca „picturii sculpturale”
Sintagma de mai sus, desi pare un gen de paradox, nu este catusi de putin asa ceva. Odata cu inventarea picturii in ulei, mari maestri, precum Van Eyck si succesori ai sai – Van der Weyden, Memling, Mabuse – sau, in Italia, Antonello de Messine sau Carlo Crivelli, au fost foarte preocupati de imitarea sculpturilor in cadrul picturilor de biserici.
De pilda, venetianul Crivelli s-a remarcat prin lucrarea „Fecioara cu Pruncul”, dar in toate tablourile sale a fost foarte preocupat ca in imagine sa apara fructe si legume in marime naturala, care au rolul de a indica realitatea la modul cat mai concret cu putinta.
Daca aruncam o privire retrospectiva pana la sus-mentionatul Zeuxis si la episodul anecdotic cu pasarile, am putea spune chiar ca asemenea opere de arta bidimensionale au tendinta de a se adresa (aproape) tuturor simturilor privitorului, mai putin mirosului si, poate auzului considerate la parametrii lor reali, concreti.
De aceea, asocierea picturii cu sculptura in ideea imitarii realitatii in mod cat mai autentic nu mai constituie o idee fortata, ci o tendinta tot mai fireasca, dar si din ce in ce mai perfectionata de-a lungul deceniilor si secolelor.
Arta falsului… adevarat
In 1504, venetianul Jacopo de Barbari a executat la Viena prototipul unor iluzii optice care aveau sa urmeze si, in acelasi timp, prima natura moarta. In Italia, artisti de geniu – Rafael, Michelangelo, Botticelli – au fost si ei atrasi de acest segment al picturii, datorita caruia au putut lasa posteritatii o dovada in plus a maiestriei lor.
Din punctul de vedere al strategiei folosite, in general, tehnica autorului se masoara prin reprezentarea cat mai convingatoare si mai impresionanta a realitatii. In cazul iluziei optice, se adauga insa si elemente aparent detasate de arealul artei. De pilda, pictorul regleaza pozitia tabloului: inaltimea la care acesta este asezat pe perete, in functie de unghiul din care privitorul trebuie sa-l perceapa ca atare.
Distanta are si ea un rol esential, construirea perspectivei depinzand de ea. Apoi, jocul de umbre si lumini confirma corectitudinea culorilor, facand pertinenta reprezentarea obiectelor. Astfel, prezenta acestora va fi atat de inselatoare, incat va parea ca ele apartin spatiului real al privitorului. Astazi, acest insolit sector al picturii include frecvent si o componenta spirituala comuna.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii