O dorinta legitima a fiecaruia dintre noi este aceea privind tinuta ultimei petreceri a anului, aceea a Anului Nou. Evident, in functie de varsta, educatie si de anturaj, am dori sa fie o petrecere fara pereche, cu oarecere „stridente” care sa ne lase amintire pentru tot anul viitor. Ei bine, una dintre variantele de petrecere la care sunt posibile tot felul de „exageratiuni” este balul. Ca forma de socializare euforizanta, balul este prin definitia sa petrecerea unde participantii se pot deghiza, dand frau liber atat imaginatiei, cat si limitelor comportamentale.
Organizat in spatii generoase si cu pretentii de tinuta aleasa, balul a fost de-a lungul Evului Mediu petrecerea favorita a elitelor nobiliare, intrucat doar acestea isi permiteau pe atunci costume si masti – deghizarea facand parte din regula de desfasurare a unui bal la Curtea regala. Inca din secolul XIV avem o porecla data unui astfel de bal, si anume „Balul Barbatilor Arzatori”. La prima vedere, s-ar parea ca este vorba despre o petrecere cu barbati doldora de virilitate si pusi pe fapte mari, insa ceea ce s-a intamplat la Curtea lui Charles I al Frantei, in 1393, a ramas in istoria tumultuoasa a balurilor ca un semnal de alarma. Ideea regelui a fost ca anturajul sau barbatesc sa fie deghizat in „oamenii padurilor”, adica un fel de salbaticiuni primitive inarmate cu arme rudimentare. Dar cum aceste fiinte de speriat trebuiau sa poarte niste torte, ca sa fie mai infricosatori, s-a produs inevitabilul: mai multe persoane au luat foc din neatentie si cu greu numarul de victime a fost redus la patru morti. Si astfel, Balul Barbatilor Arzatori a ramas in istoria petrecerilor regale ca o drama produsa din cauza unor exagerari de organizare…
VENETIA. Nimic nu a putut impiedica balul sa se desfasoare si sa se dezvolte, mai ales in perioada sarbatorilor de iarna. Intr-o Europa in care inca mai straluceau capete incoronate generoase, gata sa arunce averi importante cu pregatirea unor manifestari publice memorabile, a aparut „ruda bogata a balului”, si anume carnavalul. Acesta adauga si amplifica anumite „capitole” ale balului. De exemplu, ceea ce se numea „intrari fastuoase ale costumatilor” s-a transformat intr-o parada exorbitanta de deghizati pedestri si pe care alegorice, insotiti de animale exotice si de grupuri galagioase de instrumentisti pe langa care topaiau neobositi dansatorii. Femeile deja incepeau sa aiba o tinuta mai lejera, spre finele Renasterii. Din acest elan entuziasmant al dorintei de distractie s-a nascut si faimosul carnaval venetian, cel care obliga pe toata lumea, de la vladica la opinca, sa poarte cel putin o masca din povestile populare, daca nu avea parale pentru un costum sofisticat. Atat de mult se-ndragostisera venetienii de carnavalul lor vulcanic, incat autoritatile au permis intervale uluitor de lungi pentru desfasurare: intre ziua Sfantului Stefan (27 decembrie) si pana la Miercurea Cenusii (inceputul postului Pastelui). Unde mai pui ca petrecaretii aveau intr-o vreme liber la dezmat si cu cate o saptamana-doua inainte de Craciun. Lumea petrecea cu gandul la personajele din Commedia dell’ Arte – cu Arlecchino si Colombina in prim-plan –, desi „carnevale” inseamna „abandonarea carnii”…
UN REGE CADE VICTIMA. Toata Europa incepuse sa adore „Masquerada” sau balul mascat (la mascarada are mai mult sensul de farsa grosolana) si asa a ajuns si subiect de teatru liric. Cine nu stie cel putin o arie din opera „Bal mascat” a lui Giuseppe Verdi (1859). Dar, poate putini stiu ca tema verdiana ocoleste cu buna stiinta evenimentul tragic care a inspirat libretul. Este vorba despre asasinarea regelui Gustav III al Suediei, in timpul balului mascat din 1792. Complotistii care pregateau o lovitura de stat au fost stimulati de faptul ca Gustav III s-a prezentat la bal, fara sa tina seama de avertismente. Un anarhist l-a impuscat si suveranul a murit cateva zile mai tarziu, din cauza unei infectii. Din acel moment, unii reprezentanti ai Bisericii au inceput sa critice „masquerada”, din cauza comportamentului imoral a unor participanti care se ascundeau in spatele mastilor si ale caror fapte reprobabile ramaneau nepedepsite din cauza anonimatului.
VIENA IMPERIALA. Era imposibil ca resedinta valsului european sa nu devina locul unde balul sa nu fie triumfator. In lunga perioada de domnie a lui Franz Joseph (1848-1916), „Balul imperial” sau Kaiserball a capatat dimensiuni extraordinare. Insusi imparatul si sotia lui Elisabeta („Sissi”) intocmeau listele cu aproape doua mii de invitati, care se adunau la resedinta de iarna a casei de Habsburg. Erau organizate un „bufet popular” (numit asa pentru ca se consuma pe gratis) si podeaua stralucitoare pentru dansatorii tocmiti si cei ocazionali. Ultimul vals era executat dupa un sfert de ora de la miezul noptii. Dupa doua saptamani se desfasura un bal imperial mai intim, cu doar sapte sute de participanti alesi pe spranceana. Cu acest prilej se foloseau rochiile cele mai scumpe si imparateasa permitea folosirea celor mai rafinate servicii pentru bauturi… Acest gen de manifestari grandioase au disparut o data cu monarhia austriaca, dar in 1970 s-a reluat un Kaiserball memorabil, ca pentru vremurile moderne, cu aproape doua mii cinci sute de invitati de marca din treizeci de tari. Sa nu uitam: peste tot, Bachus era invitatul nelipsit care tutela bunadispozitie
PAUL IOAN
Comentarii