Când spunem „Gioconda”, „Rasarit de soare”, „Floarea Soarelui” sau „Domnisoarele din Avignon”, stim cu ce mare maestru avem de-a face. Dar când ne amintim de Rembrandt (1606-1669), poate ca primul lucru încrustat în memorie este memorabila „Lectie de anatomie a dr. Nicolaes Tulp” – capodopera finalizata în 1632, pe când geniul din Leiden avea numai douazeci si sase de ani. E bine sa retinem titlul complet, pentru ca aceasta pânza (2,16 x 1,69 metri) terifianta este plina de conotatii apreciabile si, totodata, reprezinta un fel de preambul premonitoriu al tristetii de moarte a marelui pictor olandez, care a fost înconjurat de umbra mortii pe toata perioada carierei sale.
Personajul principal este dr. Nicolaes Tulp, lider al breslei chirurgilor si primar de Amsterdam. Asa cum se obisnuia în epoca, Rembrandt a fost solicitat sa execute aceasta pânza chiar de membrii breslei. Pe de alta parte, toti cei care asista la „Lectie” sunt persoane importante ale orasului, care au platit autorul pentru a fi portretizate (imortalizate) – dupa cum se observa, unii privesc direct spre artist si nu spre cadavru. Si, pentru posteritate, mai este important de spus ca nu dr. Tulp a facut disectia bratului stâng, ci unul dintre asistentii sai. Din cauza functiei sale înalte, acest doctor nu facea decât o singura lectie de anatomie pe an în public, asa cum era cutuma epocii. Si întotdeauna era vorba despre un criminal executat de curând.
Rembrandt stia si cine fusese nelegiuitul: pseudonimul sau era Aris Kindt si fusese condamnat pentru tâlharie si spânzurat la 16 ianuarie 1632 – data la care se desfasoara si „Lectia”. Aceasta debuteaza cu un brat pentru ca Aris Kindt mâncase copios înainte de executie… Totul se desfasura în sala unui teatru si publicul putea intra contra cost. Chipul tâlharului este acoperit de asa-zisa „umbra a mortii”, o inventie a lui Rembrandt care completeaza clar-obscurul preluat de la Caravaggio.
De ce „Lectia” a fost o sumbra premonitie? Dupa doi ani, în 1634, maestrul se casatoreste cu Saskia. Pâna în 1640, aceasta naste trei copii care mor înainte de a împlini un an: Rumbartus, Cornelia I si Cornelia II. Abia în 1641 se naste fiul Titus, care va muri si el, la 27 de ani, înainte de decesul tatalui. Rembrandt avea sa se stinga în 1669, la un an dupa Titus. Nepoata lui Rembrandt, Titia (fiica lui Titus) avea sa moara la 46 de ani si cu ea linia genealogica a maestrului se opreste. Simpla enumerare a disparitiilor îndurate de marele maestru al „Epocii de aur a picturii olandeze” poate explica de ce Rembrandt nu zâmbeste în cele peste cincizeci de autoportrete ale sale (totalul de 90 este datorat copiilor facute de ucenici).
O culme a tristetii si disperarii artistului este exprimata si de urmatorul fapt: intuind ca fiul sau Titus va muri înaintea sa, îl roaga pe acesta sa îl treaca în testament, pentru ca pictorul ajunsese la faliment – inclusiv din cauza pasiunii sale pentru colectionarea obiectelor de arta antice. Ce poate fi mai deprimant decât situatia în care un artist îsi roaga copilul sa îl scape de saracie lucie, dupa ce si-a vândut tot ce avea mai de pret? Rembrandt a fost un monument al tristetii cronicizate, pe care doar talentul l-a ajutat sa reziste pâna la saizeci si trei de ani, plus o eternitate.
PAUL IOAN
Comentarii