Cand se vorbeste despre Vincent van Gogh, prima mentiune la o lucrare reprezentativa este „Mancatorii de cartofi”. Artistul avea treizeci si doi de ani pe atunci (1885) si inca era un ratacitor care voia sa redea autenticul si nu idilicul vietii de taran. Din pacate pentru acest urias talent postimpresionist, Vincent a fost foarte multi ani influentat de educatia religioasa primita in familie. De fapt, el a si fost indrumat spre cariera de pastor, dar nu a reusit niciodata sa treaca examenele. Vorbind despre „Mancatorii de cartofi”, insusi Vincent spunea ca modul trist si aproape respingator in care a realizat acele personaje rurale asezate in jurul mesei este atat de veridic, incat tabloul poate fi „o icoana sociala”.
Van Gogh era foarte mandru de aceasta realizare, dar nu l-a impresionat nici pe fratele sau Theo (care-l sustinea de la Paris), nici pe unii pictori care au vazut-o in casa surorii sale, Wilhelmine. Am insistat asupra acestei panze triste, chiar mohorate, pentru ca aceasta a redat atmosfera unei bune parti din viata hoinarului: a pictat pe apucate, a locuit in conditii mizere pentru a da exemplu biblic al smereniei si umilintei si a inceput sa manance din resturile oamenilor. In aceste circumstante, organizatiile eclesiastice din satele de mineri pe unde s-a aciuat l-au abandonat, intrucat dadea un exemplu „prea exagerat copiilor si tinerilor”. Asa s-a ajuns ca prin anul 1879, la numai 26 de ani, Vincent van Gogh sa nu mai aiba incredere in invataturile religioase. De fapt, in mintea lui Vincent se nascuse o negatie a tot ce putea fi pozitiv in viata sa, incepuse sa fie convins ca existenta sa e facuta pentru umilinta si conflicte interminabile. Mai multe esecuri in dragoste il determina sa se refugieze in arta si sa lucreze, trimitand panzele fratelui Theo la Paris, care era comerciant de arta. Dar lucrarile sale nu prea aveau cautare atunci…
Dupa mai multe pelerinaje prin Olanda si Belgia, printre oameni simpli a caror viata ar fi trebuit sa-l faca sa uite de esecurile profesionale si sentimentale de pana atunci, Vincent se stabileste la Paris in februarie 1886 si intalneste multi intelectuali interesati de arta si chiar se imprieteneste cu Toulouse-Lautrec, Renoir si Monet. Numai ca aceasta atmosfera profitabila – picteaza peste 230 de panze – devine brusc insuportabila pentru Vincent. In mod inexplicabil, insasi convietuirea cu fratele care-l suporta financiar din toate punctele de vedere s-a transformat intr-un calvar. Din ce in ce mai nervos, Vincent pleaca in sudul Frantei, incercand sa se refugieze la Arles. Acolo il intalneste pe Paul Gauguin cu care se imprieteneste si pe care-l convinge ca exista o culoare a universului sufletesc, si anume… galbenul. Dar crizele incep sa-si faca efectul si episodul incredibil cand il ataca pe Gauguin cu briciul este edificator.
Evacuat cu politia din locuinta din Arles, Vincent se duce singur la sanatoriu (1889), unde picteaza cu o frenezie uluitoare – o panza pe zi (inclusiv „Noapte instelata”). Mutat dintr-un stabiliment in altul, Vincent doreste sa fie lucid ca sa poate picta si urmeaza toate tratamentele… Dar crizele revin nemiloase si artistul este coplesit de tristete. Intr-o zi, doreste sa iasa in crang sa impuste ciori. S-a impuscat in piept si a murit dupa doua zile. „Lan de grau cu corbi” este ultima lui panza. Pentru unii istorici, Vincent ar fi fost ucis accidental de doi tineri care trageau in pasari si pe care i-a protejat…
PAUL IOAN
Comentarii