Discreditat la inceputurile prezentei sale artistice, in public, apoi din nou catre sfarsitul vietii, Paul Cézanne face parte astazi din elita picturii universale.
Participarea sa la miscarea impresionista conteaza mai putin decat locul ocupat intre secolele 19 si 20, intre romantismul lui Delacroix si realismul lui Courbet, care l-au marcat puternic la debut, si, pe de alta parte, miscarile picturii contemporane de la cubism incoace, care se revendica, mai mult sau mai putin, din creatia sa.
Pentru el, pictura a fost o munca de salahor, o munca solitara, pe care o efectua aproape fara intrerupere. El plasa foarte sus obiectivele artei, dorind sa produca tablouri care sa fie „o invatatura” pentru cei aflati la inceput de drum in domeniu. De altfel, aceste creatii ale deplinei sale maturitati sunt din ce in ce mai meditative, pe masura ce pictorul inainteaza in varsta, ele insele maturizate prin introspectiile unui artist care, in acelasi timp, se considera si cel dintai suveran al naturii.
Aceasta tensiune dintre realitatea obiectiva si transpunerea ei estetica se afla in inima demersului sau. Astfel se si explica de ce Cézanne a putut deveni un model pentru generatiile care l-au urmat. Pictura lui, la fel ca poezia lui Mallarmé, in domeniul sau, este de factura metafizica.
O demonstratie „de forta” a valorii acestui artist plastic o constituie tablourile din ciclul ce infatiseaza scaldatul in natura, preponderent cu protagoniste femei si, intr-o mai mica masura barbati. Intre anul 1870 si cel al sfarsitului sau, 1906, el a pictat aproape 200 de tablouri cu aceasta tema. Seria a inceput-o in prima sa etapa de creatie – asa-numita perioada neagra, dominata de culori intunecate, ce sugereaza o atmosfera nocturna. Insa in etapa impresionista si in cele de maturitate, lumina domina tablourile cu nuduri aflate in natura.
Tema este reluata in numeroase lucrari, in care nu izvorul are rolul principal, ci personajele umane, femeile care se odihnesc dupa scalda fiind imaginate in aceleasi ipostaze de la un tablou la altul, variind pe de o parte numarul lor, dar pe de alta parte impunandu-se „personajul” din planul secundar – natura, cea care accentueaza dinamismul imaginii intr-un cadru aparent sedentar si care impune reperele introspective ale mesajului artistic.
Ceea ce frapeaza in imaginile respective, pentru un ochi „scolit” in domeniul evolutiei picturii, este modul subtil in care Cézanne se indeparteaza de reprezentarile traditionale, aventurandu-se catre lizierele cubismului, prin eliminarea perspectivei si deformarea elementelor constitutive ale lumii reale.
In acest sens, revolutia si provocarea lui Cézanne aveau sa influenteze considerabil toate curentele artistice din secolul precedent, de la Matisse la Picasso, de la cubisti la pictorii abstractionisti. Concret, el se detaseaza aproape total chiar de personajele sale. Femeile pictate sunt nimfe sau zeite? Sunt frumoase ori urate, tinere sau batrane? Evident, nu are importanta, mai ales ca Cézanne nu lucra cu modele vii, ci folosea fotografii si crochiuri.
Pe de alta parte, el isi insusea unele subiecte abordate inainte de confrati ai sai, de la Fra-gonard la Courbet, pentru a inventa propriul sau sistem de reprezentare. Credo-ul sau era sa elimine orice element narativ, orice detaliu figurativ, apoi sa-l recompuna simplificandu-i formele pana la extreme. Invocand vehement uratenia, criticii au vazut in aceste tablouri expresia unui anume dezgust al artistului fata de corpul feminin.
In versiunea din 1895, in centrul tabloului apare si un copac. Nu intamplator, intrucat el are rol de delimitare pe verticala a imaginii, separand grupul – in stanga, trei personaje surprinse din spate, celelalte, vazute din fata, prezentand o particularitate interesanta: cu cat lumina cade mai puternic pe fete, cu atat ele sunt mai lipsite de trasaturi. Ideea este fortata atat de mult, incat se ajunge ca femeia roscata, lipsita de fata, sa nu mai fie decat o pata alba.
In paduricea izolata de lumea exterioara, pictorul introduce o tesatura subtila de relatii intre femeile care se scalda. Dincolo de atmosfera prietenoasa ce emana din prezenta impreuna la o activitate atat de comuna si inofensiva cum este o baie in rau, postura fiecarei protagoniste indica un soi de legatura secreta intre ele.
Si tocmai din aceasta continua interrelationare a personajelor care, de fapt, stau pe loc, se naste si dinamismul aparte al intregului. Un an dupa aceasta realizare deosebita, Cézanne avea sa inceapa lucrul la capodopera temei femeilor care se scalda – „Les Grandes Baigneuses”. A revenit asupra ei dupa zece ani, insa tabloul a ramas neterminat, intrucat artistul a murit in 1906.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii