Stefan Luchian si Nicolae Tonitza sunt doi dintre cei mai importanti pictori romani, ambii adepti ai impresionismului si postimpresionimului si legati prin afinitati stilistice specifice epocii lor de creatie. Mai in varsta cu aproape douazeci de ani, Luchian este considerat a fi „pictorul florilor”, iar Tonitza este „pictorul ochilor inocenti si tristi”, ambele sintagme caracterizand ceea ce este emblematic in tematica operelor lor esentiale.
Nascut in 1868 la Stefanesti (Botosani), Stefan Luchian ajunge la Bucuresti la Scoala de Arte Frumoase, unde-l are ca protector pe Nicolae Grigorescu. Apoi studiaza la München si la Paris, la faimoasa Academie Julian, unde-l are ca maestru pe William Bouguereau. Devine un devotat al impresionismului (Manet si Degas sunt printre preferatii sai). Intors la Bucuresti, Luchian face parte din grupul fondatorilor „Salonului Independentilor” din Bucuresti si ai „Societatii Ileana”. Se specializeaza in compozitii florale dintre cele mai diverse si in peisaje, incepand sa adopte si elemente de simbolism. Anemone, dumitrite, garoafe, liliac, imortele, trandafiri etc. formeaza lumea sarmanului pictor Luchian, atacat de scleroza multipla inca din 1909. Va picta din scaunul cu rotile pina la moarte, in 1917, fiind apreciat de Caragiale si Tudor Arghezi, si vizitat de George Enescu. A fost inmormantat la cimitirul Bellu.
Nicolae Tonitza (1886-1940) s-a nascut la Barlad, tatal sau numindu-se Neculai Tonita. Studiaza la Iasi, Bucuresti si apoi la München. Calatoreste in Italia si in 1909 se opreste la Paris pentru doi ani, avand chiar un atelier in Montmartre. Dar revine in tara, isi continua studiile si obtine certificatul de „pictor bisericesc”. Expune la Bucuresti, iar in 1916 este trimis pe front. Cade prizonier la Turtucaia si apoi sta in prizonierat, in Bulgaria, pana in 1918. Intors la Bucuresti, Tonitza are o activitate intensa si devine colaborator la unele publicatii cu orientare de stanga, precum „Socialismul”, „Adevarul”, „Rampa”, „Clopotul”, fiind bun prieten cu Gala Galaction, Tudor Arghezi si colectionarul Krikor Zambaccian. Intervine energic in „scandalul cortinei” de la Teatrul National din Bucuresti, luand apararea lui Camil Ressu.
Este un critic virulent al stabilimentului cultural bucurestean si in 1926 formeaza „Grupul celor patru”, impreuna cu Oscar Han, Francisc Sirato si Stefan Dimitrescu. Treptat, Tonitza devine unul dintre cei mai importanti pictori romani in viata. In 1933 este ales membru al Academiei de Arte Frumoase din Iasi, in locul lui Dimitrescu (decedat). Zambaccian ne explica faptul ca Tonitza nu putea sta departe de viata cultural-politica, astfel incat pictorul face parte din membri fondatori ai „Societatii pentru intretinerea raporturilor culturale dintre Romania si Uniunea Sovietica”, in 1935, grupare la care au aderat, printre alti intelectuali, George Enescu, Victor Eftimiu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Tony Bulandra etc.
Considerat a fi un urmas al lui Stefan Luchian, Nicolae Tonitza este un adept hedonist al impresionismului, avand la prima vedere o privire mai optimista asupra vietii, insa mai toate portretele sale sunt strabatute de o unda de melancolie care se poate citi in ochii personajelor. Unii critici fac o apropiere de simbolismul lui Bacovia, in pofida faptului ca Zambaccian ne vorbeste despre stilul boem de viata al artistului. „Ochii lui Tonitza” ne vor privi intotdeauna cu duiosie, asa cum florile lui Luchian ne vor aduce linistea sufleteasca.
PAUL IOAN
Comentarii