Unul dintre cei mai importanti pictori spanioli ai perioadei barocului a fost Diego Rodriguez de Silva y Velázquez (1599-1669), un celebru portretist al secolului XVII si care a fost si un model pentru realistii si impresionistii secolului XIX. Aspectul cel mai semnificativ al vietii si carierei lui Velázquez a fost relatia foarte strânsa pe care a avut-o cu regele Filip IV al Spaniei. Suveranul, mare iubitor si colectionar al artelor, l-a numit pe tânarul foarte talentat venit din Sevilla (Andalusia) drept pictor principal al regelui. Velázquez avea doar douazeci si patru de ani si din acel moment a devenit protejatul oficial al regelui din toate punctele de vedere, inclusiv financiar.
Maestrul s-a bucurat de toate sponsorizarile posibile, inclusiv de sejururile de studiu în Italia si de toate cheltuielile necesare unui trai îmbelsugat la Curte. A fost un urias privilegiu pentru pictor sa fie „omul regelui”, situatie cu atât mai fericita cu cât domnia îndelungata a lui Filip IV (1621-1665) s-a suprapus cu întrega cariera a artistului. Sansa lui Velázquez de a se impune în lumea artistica a Madridului a fost comanda ducelui de Olivares (unul dintre cei mai puternici ministri ai regelui) pentru un portret (1623).
Reusita artistului l-a impresionat si pe rege si de atunci soarta pictorului a fost pecetluita. Toate personalitatile nobiliare de la Curte s-au vazut portretizate de Velázquez, care lucra la comanda pentru decorarea încaperilor palatului si a altor resedinte. Pe lânga portrete, maestrul se remarca si cu alte teme, cum ar fi cea propusa de rege la un concurs, si anume expulzarea maurilor (unde personajul principal este Filip III). În 1929, Velázquez realizeaza unul dintre tablourile sale emblematice, si anume „Petrecerea lui Bacchus”. Bautorii, oameni simpli din popor, sunt vazuti în momentele de eliberare din sclavia problemelor zilnice cu ajutorul vinului. Acesta este sensul mesajului si el aduce aminte de seria de pânze dedicate de maestru tavernelor si ambiantelor lor în care îmbina veselia cu modestia rurala.
Unul dintre cele mai remarcate pânze ale lui Velázquez este „Venus la oglinda”, lucrare elaborata între 1647 si 1651. Este un unicat în ceea ce priveste nudul spaniol din perioada Inchizitiei, care interzicea categoric aceste reprezentari. Dar cum pictorul se afla sub protectia regelui, nudul cu pricina a supravietuit. Facut în timpul uneia dintre calatoriile pictorului în Italia, pânza o are în prim-plan pe una dintre amantele maestrului din acea perioada, al carui chip este intentionat neclar. Istoria acestei capodopere a determinat denumirea ei drept „Venus din Rokeby”, dupa numele resedintei colectionarului englez care a achizitionat-o în 1813. În 1914, pe când era expusa la Galeriile nationale din Londra, a fost vandalizata cu un cutit de bucatarie de „sufrageta” (luptatoare pentru dreptul de vot al femeilor) Mary Richardson, care a facut apoi sase luni de închisoare. Alte doua nuduri ale maestrului s-au pierdut. De altfel, Inchizitia spaniola a vrut sa „ascunda” si un alt nud celebru, „Maja dezbracata” a lui Goya, realizata dupa un secol si jumatate. Pe atunci, în Spania era interzis unei femei sa pozeze…
Apreciat de Rubens, care l-a cunoscut personal, si de multi pictori italieni, Velázquez a fost unul dintre fondatorii Academiei de arte frumoase din Spania, fiind si însarcinat de rege sa colectioneze pânze si sculpturi din Italia. Ultima lui aparitie în public a fost cu prilejul mariajului dintre Ludovic XIV si Maria Theresa, în 1660.
PAUL IOAN
Comentarii