Câta durere si amaraciune trebuie sa fi fost în sufletul lui Paul Cézanne atunci când operele sale erau respinse sistematic de la Salonul din Paris! Aceleasi îndoieli asupra propriilor conceptii artistice l-au cotropit si atunci când, expunând la Salonul Impresionistilor, era luat în derâdere de catre critici. Si cu toate acestea, Cézanne a fost considerat de doi mari maestri ai artei moderne, Matisse si Picasso drept „Parintele nostru al tuturor”. Dar marele maestru nascut la Aix-en-Provence (în sudul Frantei, unde s-a si retras sa moara) nu a auzit aceste cuvinte si nici nu a aflat despre reconsiderarea operei lui de trecere de la impresionism spre cubism si chiar fovism.
Poate ca cele mai frumoase aprecieri despre cariera si stilul lui Cézanne le-a exprimat filosoful si criticul francez Maurice Merleau-Ponty (1908-1961, adept al lui Jean-Paul Sartre), în eseul sau „Dubiul lui Cézanne” (1945). Cele mai emotionante cuvinte au fost cele care ne-au edificat asupra modului în care maestrul atingea pânza cu penelul – o ataca sau o mângâia. Merleau-Ponty ne spune ca „pictorul voia si mai mereu reusea sa transforme privirea în atingere”. Cu alte cuvinte, Cézanne nu lasa nici o tusa sa nu treaca pe lânga sensibilitatea sa, voia sa traiasca fiecare atingere. De aici si modul epuizant în care revenea la sevalet pentru o lucrare. Se spune ca pentru o natura nemiscata (expresie preferata „naturii moarte”) relua lucrul de aproape o suta de ori, iar pentru un peisaj avea peste o suta cincizeci de reprize…
Una dintre dovezile coplesitoare ale paternitatii lui Cézanne asupra cubismului este capodopera „Femei la baie – varianta largita”, finalizata în 1905 si la care a lucrat începând cu 1898. Lucrarea de dimensiuni mari (210 cm x 250 cm) prefigureaza silueta unui templu unde cele paisprezece nuduri îsi urmeaza un ritual comun. Albastrul usor agresiv al cerului este în contrast cu trupurile albe si cu atitudini dezinvolte, care nu tin seama de indiscretia privitorului. Ei bine, aceasta lucrare are un corespondent celebru în cubism, si anume „Domnisoarele din Avignon” a lui Picasso. Este o corespondenta artistica exceptionala, asa cum exista si altele în istoria universala a picturii. De exemplu, de la „Concert campestru” al lui Giorgione (sau Tiziano) la „Dejun pe iarba” a lui Manet; de la „Pluta Meduzei” a lui Théodore Géricault la „Dante si Vergiliu în Infern” a lui Delacroix, de la „Venus din Urbino” a lui Tiziano la „Olympia” la „Maja dezbracata” a lui Goya si „Olympia” a lui Manet…
Puterea culorilor de a ne impresiona mai mult decât formele compozitiilor lui Cézanne este unanim recunoscuta astazi. Dincolo de peisajele sudului Frantei, maestrul a intrat cu delicatete si-n sufletele oamenilor prin seria sa care poate fi intitulata „Jucatorii de carti”. Evident prospetimea cromatica este a unui artist foarte sensibil si poate de aceea a reactionat negativ atunci când Émil Zola l-a portretizat într-un personaj cu destin de pictor ratat, în romanul „Oeuvre” (1886). Cei doi erau prieteni din scoala si s-au certat dupa zeci de ani de amicitie foarte strânsa… Spre finele vietii, pictorul este tot mai mult catalogat drept „post-impresionist”, alaturi de Paul Gauguin si Vincent van Gogh. Dar pe maestru îl interesa mai putin vocea criticilor. Retras la tara pentru a lucra în voie în aer liber, el moare de pneumonie în 1906, la 67 de ani.
PAUL IOAN
Comentarii