Despre Eugène Delacroix, marele romantic care l-a înfruntat direct pe rivalul sau de temut, Jean Auguste Ingres (1780-1867), se poate spune ca a reinventat, în secolul XIX, dinamismul scenelor socante din mitologie si nu numai. Razvratit care a crezut în arta sa de a reda miscarea tumultuoasa a personajelor, Delacroix (1798-1863) a fost înca din copilarie un „ins devotat aventurii”. Putini biografi remarca faptul ca zburdalnicia micului Eugène avea sa se manifeste la maturitate atât în pictura, cât si în viata personala – mai ales în sfera sentimentala. Fiu de fost prefect de Bordeaux, Delacroix se naste lânga Paris, la Charenton Saint-Maurice si este cel mai mic din cei patru frati (unii biografi afirma ca ar fi fost fiul nelegitim al lui Taleyrand, caci parintele sau ar fi ramas impotent!). Orfan de tata de la cinci ani, Delacroix trece prin cinci mari încercari ale vietii care puteau pune capat existentei viitorului maestru al romantismului.
Cunoscutii familiei aminteau – în scrisori sau în confesiuni catre apropiati – ca Eugène a fost spânzurat pe când copii se jucau de-a hotii si gardistii, a fost oparit accidental de mama sa, era sa se înece pe când încerca sâ traverseze un râu, a mâncat din greseala otrava si, în cele din urma, era sa fie strangulat într-o bataie crâncena cu alt baiat… Toate aceste întâmplari încarcate de dramatism nu au estompat în nici un fel setea de viata al lui Delacroix. Dimpotriva. Adolescentul si adultul Delacroix s-au înfruptat din plin din toate bunatatile oferite de o existenta boema.
Se spune despre el ca se îndragostea de toate modelele sale si ca – asa cum aveau s-o dovedeasca si mariajele sale – cameristele sale îi deveneau iubite si apoi sotii. Înca de la 16 ani dovedeste cât de mare este oceanul sau afectiv: amorezându-se pâna peste cap de o slujnica englezoaica, el învata cu asiduitate, de unul singur, limba lui Shakespeare pentru a o cuceri… Lipsa de prejudecati a lui Delacroix s-a manifestat pregnant si-n opera sa, denigrata de critica vremii, dar în care el si prietenii sai – printre care si Baudelaire – au crezut pâna la capat. Viata sa exuberanta îi aduce multe prietenii prestigioase: Hugo, Stendhal, Dumas, Gautier, Berlioz, Chopin. Primeste comenzi onorante: palatul Bourbonilor, galeria Apolline, biserici impozante din Paris. În 1857 devine membru al Academiei de Arte Frumoase. Ultimii douazeci de ani ai vietii îi petrece alaturi de camerista Jenny Le Guillou, care-i devine nevasta.
Poate ca importanta unui maestru este conferita si de catre detractorii sai. Ingres, marele pictor romantic francez, îl numea „lup la stâna” (apropo de acceptarea în Academie) si „diletant”. Tehnica sa picturala era considerata „daunatoare” si despre Delacroix se mai spunea ca „masacreaza arta”. Dar imperialul sau prieten, Victor Hugo, îl consola adesea spunând: „Fluieraturile prostilor înseamna fanfara gloriei”. Câta dreptate avea!
PAUL IOAN
Comentarii