Patru prieteni, patru artisti francezi sensibili si nonconformisti fata de de rigorile academice ale picturii secolului XIX, au fondat ceea ce pentru istorie va ramâne curentul impresionist. Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne si Pierre-Auguste Renoir au fost corifeii noului val si cei care, sub influenta discreta sau nedisimulata a unor înaintasi de marca (precum Ingres, Delacroix sau Boucher), au directionat arta spre explozia modernismului din secolul XX.
Dintre cei patru novatori ai artei vizuale, Renoir ne atrage atentia de fiecare data prin armonia formelor si caldura culorilor pe care le foloseste ca si cum fiecare atingere a pânzei este o bucurie. Receptam fara nici un dubiu fericirea cu care Renoir a iubit atât senzualiatea femeii cât si lumina din ochii personajelor feminine care abunda în lucarile sale din toate perioadele carierei. Fie ca este vorba despre gratioasele „Femei la scaldat”, din 1884 (care parca sunt niste balerine care mângaie aerul cu faptura lor), fie ca este vorba despre adolescentele din 1892 din „Fete tinere la pian”, fie ca este vorba despre senzualitatea de-a dreptul rubensiana a femeii din 1911 (din capodopera „Dupa baie”), femeile lui Renoir sunt cele mai armonioase si mai prietenoase „zeite printre muritori” pe care le-a cunoscut pictura franceza, dupa voluptatea odaliscelor din compozitiile lui Ingres.
Pentru viata fericitului „Renoir cel activ pâna la moarte” – porecla duioasa care ascunde drama ultimilor ani, când bolile au încercat sa-l izoleze de bucuria de a crea – au existat mai multi ani de referinta. Putem spune ca un nou destin în pictura franceza a debutat în 1874, când a fost deschisa prima expozitie a impresionistilor. A urmat apoi celebra pânza „Dejunul vâslasilor” din 1881 (în care apare, în prim plan, si viitoarea sa sotie, Aline Charigot, jucându-se cu un catelus), la care artistul se referea când simtea ca se apropie sfârsitul: „Nu a trecut o zi din viata mea, dupa ce-am terminat „Dejunul”, fara sa fi pictat ceva, oricât de neînsemnat”. Tristele cuvinte erau spuse de un artist suferind de artrita reumatoida, cu penelul fixat cu bandaje de mîna dreapta si cu umarul bandajat din cauza durerilor atroce. Pentru a picta pe toata suprafata pânzei, un asistent îi deplasa suportul. Asistentul era Richard Guino, sculptor francez de origine catalana. Chiar si asa, imobilizat si terorizat de dureri, batrânul de saptezeci de ani vizita muzeul Louvre pentru a-si vedea operele alaturi de cele ale marilor maestri ai picturii clasice…
Dar Renoir cel ajuns la senectute avea amintiri uluitoare pentru cei din jur, inclusiv pentru actrita austriaca Tilla Durieux, care i-a pozat maestrului si când acesta a trecut de saptezeci de ani! Astfel, pentru Renoir Comuna din Paris ar fi putut fi o tragedie. Pictând pe malul Senei, mai multi comunarzi l-au observat, l-au imobilizat si l-au acuzat de spionaj. Dar un amic, Rigault, l-a recunoscut si l-a salvat – era anul 1871. Apoi, în 1882, i-a facut portretul uriasului Richard Wagner, aflat la Palermo. În Algeria s-a întâlnit cu Delacroix, marele înaintas si marele romantic francez. Ulterior, în 1887, însasi regina Victoria a Marii Britanii i-a solicitat câteva pânze (cu prilejul Jubileului de Aur), pentru a promova impresionismul francez. Iar casatoria cu Aline Charigot din 1890 a reprezentat întoarcerea maestrului la scenele casnice, la dragalasenia copiilor si la inocenta provocatoare a femeii… Renoir s-a bucurat de viata pâna în ultima clipa, 3 decembrie 1919.
PAUL IOAN
Comentarii